O lume minimală, văzută de la marginea ei

Standard

fluturi albi

pâlpâie pe deasupra ierbii

cucul cântă departe

e dimineață

*

Borges despre Cantor

finitul circular    infinitul

țiuitul lăcustelor în iarbă

nectarine     roșu închis

vișine      primul rod și

balansoarul ruginit

descumpănit

o lume minimală

*

douăsprezece buturugi lângă

peretele alb pictat

cu floarea soarelui  albăstrele și maci

face to face

magnolia       fântâna       smochinul

*

pipăi cerul cu tălpile goale

pasărea și-a făcut cuib

la fântâna mea fără ciutură

roșu-alb-negru      și

cafeaua aburindă

pe marginea terasei

*

un neg pe trunchiul mărului

floarea soarelui firavă

garduri de sârmă

tulpini de mărar      buruieni

înnegrit de ploi lemnul casei

dalele cotropite de ierburi

*

lumini și umbre

plutesc pe suprafața ierbii

vecina mea urcă dealul grădinii

ce bluză roșie

stau în fotoliul comod

vechi

privesc      adulmec      ascult

scriu

Advertisements

Mirări, cugetări, flash-uri ale unei minți de marginal. Centrul e pretutindeni

Standard

1014269_473986392687419_1210172055_n

Există oameni programați pentru autodistrugere. Imuni la argumente raționale. Pradă ușoară a manipulatorilor de orice fel. Chiar și a celor mai puțin inteligenți ca ei. Pot deveni agresivi cu prietenii onești, dacă manipulatorii apasă butoanele trufiei,  fricii, sentimentului de inferioritete, după caz. În termenii analizei tranzactionale, e posibil sa fi interiorizat in primii ani de viata sugestia implicită “Don’t exist!” M-am întalnit in virtual cu astfel de oameni. Altfel merituoși. Am ajuns la concluzia că e mai bine sa-i ocolești un timp. In real, ar putea fi ajutați. În condiții specifice, desigur.

***

Dacă întrebi un troll: – Domnule X, ești un troll? El poate raspunde: – Nu, am verificat si se pare ca nimeni nu m-a clonat. Sunt eu insumi. Daca intrebi un fake: – Ești un fake? EL / EA poate raspunde: – Nu sunt un fake. Ai aflat Adevărul? Oare n-ar fi și alte modalități de a verifica? Trolii și fakeurile sunt “printre noi, cu noi, pentru noi”, deliciile și provocările Internetului.

***

Astăzi am văzut pe o latură a unei case vechi din Pitești o inscriptie care m-a impresionat: „Pereții se dărâmă. / Amintirile rămân!!!”. Și tot astazi am găsit un pasaj splendid intr-o conferință a lui Borges (orb), tradusă magistral de o bună prietenă a mea: „Se vorbește despre disparitia cărții; eu cred ca e cu neputință. Se va pune întrebarea ce diferență poate exista intre o carte și un ziar sau un disc. Diferența e că un ziar [ca și postarile de pe un blog, îmi vine mie, internauta, în minte] se citește pentru a fi uitat, un disc se ascultă tot pentru a fi uitat, e ceva mecanic și deci frivol. O carte se citește pentru a o ține minte”.                                                                                                                                                                                                                             Am avut cărți citite până la ferfenițire. Iar amintirile mi-au rămas

***

L-am cunoscut în Grădina Botanică. Un câine, doar un câine.Noi ședeam sus, la brazi, pe dealul cu statuia lui Brandză. Mâncam o ciocolată fooaarte bună. Ne reobișnuiam / obișnuiam cu ciocolata bună. Eram fericiți. El a venit spre noi, ne da târcoale. Am vrut să-l fac și pe el fericit. Am rupt cu generozitate o halcă de ciocolată și i-am  oferit-o. Zău  că-mi era milă de el. Ei bine, ce credeți că a făcut javra? A mirosit ciocolata, apoi a ridicat piciorul și a făcut pipi pe ea. Încă mă amăgeam, crezând că o marchează să nu i-o hăpăie alte javre. Da de unde! S-a uitat la ea, la noi (obraznic, am văzut eu, chiar sfidător) și ne-a parasit. Acu la cine era problema? La mine, că i-am dat – cu mare generozitate – ce nu îi folosea, la el că nu avea resurse epigenetice de adaptare? Aceasta e întrebarea.

***

Am vizitat vila Brătienilor de la Florica. Am avut un ghid. Femeia povestea despre felurite acțiuni ostile ale regimului comunist, printre care și arderea bibliotecii familiei. Un tânăr din grup ii spune: – Vorbiți cam vehement  despre regimul comunist. Femeia se scuză, “corect politic”:  – Nu condamn regimul, eu vorbesc despre niște fapte.   Nu mai rezist și spun, bine timbrat: – Eu condamn comunismul. Razboiți-vă cu mine dacă simțiți nevoia. Tăcere totală… Și apoi, vine peretele cu imagini de la Sighet. D-na spune: – N-avem ce face, iar vorbim despre regimul comunist. Tăcere…  Mă simt frustrată și indurerată pentru soarta acestei familii și a Partidului Liberal. Acestuia din urma i s-au furat identitatea, la fel ca Pieței Universității ori ca Timișoarei.. Furt din economie, furt intelectual, furt de memorie și de identitate. Și oameni tineri debusolati. În ce loc trăiesc?

***

casa mea

beată de lumină

plânge

cu ferestrele spre cer

***

răul…

o mlaștină

care hrănește

nuferi

***

PS. Mulțumesc scriitorului piteștean Aurel Sibiceanu pentru imaginea grădiniței ( acum dărâmată) pe peretele căreia am văzut inscripția:  „Pereții se dărâmă. / Amintirile rămân!!!”

Proști de buni. Vrem sa-l ajutăm pe tovarășu’.

Standard

Când am terminat facultatea, am ales Centrala tricotajelor ca să evit școlile speciale. Aveam o prejudecată, mi se părea că merită să te ocupi doar de copiii care avuseseră șansa să se nască „normali”.   Azi mă amuză vorba normalitate. Normăm oamenii?

Lecția mea de viață însă era alta. Am avut șansa de a suporta Prostia agresivă a șefului Departamentului de ergonomie, în care mi-am petrecut timpul o vreme. Departamentul făcea parte din Serviciul de organizarea și protecția muncii. Funcționa cu organigrama pe dos. Ar fi trebuit să aibă  trei psihologi și un sociolog, avea trei sociologi veniți cu pile și relații și un psiholog cu repartiție guvernamentală, ăla fiind eu.

Tovarășul Bulă, că ăsta era nickname-ul lui, fusese șef de cadre în Minister, da nu mai făcea față. Așa că l-au marginalizat ca șef al unei ciudățenii la modă în occident. Ca să avem și noi faliții noștri. Era un deliciu cand ne da indicații. Tot ce îmi mai amintesc acum e că trebuia să stăm cat mai mult timp „călare pe mașini”. Ne povestea ce tată bun e, cum i-a făcut fiicei sale „garsonerie”. Se istoriseau tot felul de lucruri încântătoare despre el. La un moment dat colegii cu care era in deplasare de serviciu i-au facut o farsă lasandu-l noaptea pe stradă. El povestea cum a fost nevoit să doarmă „în parc pe o bancă, fără pijama”. Speriat de un coleg pe care îl enervase îl apostrofa: „Ce gestionezi la mine, tovarășe?” Nouă ne da cele mai bizare indicații și la sfârșit spunea : „Ca să știi și dumneata, tovarășe!” Am intrat iute în conflict. Și nu mi-a fost deloc bine.

Am prins curaj atunci să merg în învățământul special. La cei disabilitați mental. După proba de foc cu Bulă, marele Prost, niște copii sau adolescenți mai prostuți reprezentau o oportunitate de muncă nesperată. A fost o experiență extraordinară. Am primit de la ei încredere și afecțiune cum puțini adulți declarați normali pot oferi. Am învățat ce înseamnă să fii sincer și generos, cu ei.

Pentru ei era greu să priceapă multe lucruri, printre care regulile noastre complicate de comportare, birocrația noastră. Dar și cand pricepeu, erau gata să repare cu mare dăruire o greșală.

Lucram într-un an cu o clasă a VII-a, asta însemnand adolescenți cu doi-trei ani mai varstnici decat nivelul obișnuit al acestei clase. Băieții mei aveau tulburări de comportament și intelect de limită. Mari năzdrăvani. Îmi povesteau printre altele despre aventurile lor din parcul IOR, un loc de basm. Aveam cu ei înțelegerea să le citesc din  Robinson Crusoe la sfârșit de săptămână dacă se comportau civilizat la ore. Lucrurile mergeau destul de bine între noi. Până când a apărut Ispita. Le-a venit un nou profesor de Atelier. L-am pus în temă, i-am explicat cu cine are de-a face, i-am sugerat cum ar fi bine să se comporte cu ei. Acel om era însă tânăr și el și neatent. S-a trezit că băieții i-au “furat” toate uneltele din dulapuri. Scandal mare. Gestiunea se împărțea între noul venit și o mai vârstnică profesoară. Am încasat și eu admonestări de la dumneaei, că eram o tânără dirigintă nu îndeajuns de severă. Desigur, s-a făcut și un Consiliu profesoral unde persoanele mai dure au cerut să le aplicăm pedepse „hard”, ca să recuperăm obiectele. Spre norocul meu, Directoarea mă prețuia și m-a sprijinit când am cerut să mă lase să încerc să rezolv problema eu singură cu ei .

I-am adunat în clasă, le-am spus ce acuzație li se aduce.  – Dar n-am furat, tovarășa! s-au indignat ei.  – Vreți să spuneți că nu voi ati luat uneltele?Ba le-am luat, dar n-am furat. Erau aduse de tații nostri și tovarășul nu ne-a dat voie să lucrăm cu ele. Așa că le-am luat singuri, că aveam nevoie.

Problema era că, odată luate, nu le-au mai pus la loc. Între timp, apucaseră să le schimbe pe alte obiecte cu alți ipochimeni din cartier și nu mai puteau fi recuperate, că aceste schimburi funcționau ca lanțurile de emailuri ori ca cele ale Sfantului Anton. Numai Dumnezeu știa pe unde ajunseseră.

Le-am explicat ce înseamnă  pentru un profesor să aibă gestiunea unor obiecte trecute pe o listă de inventar. M-au întrebat dacă tovarășul va trebui să plătească din buzunarul dumnealui obiectele. Am riscat și am spus da. M-au întrebat dacă are copii și am spus da. S-a lăsat o liniște mormântală, apoi au început să șușotească, să se foiască, să se cotrobăie prin buzunare. Au pus la final pe catedră o grămada de bani scoși la iveală, scutindu-l astfel pe tovarășul să cheltuiască banii familiei sale pentru a acoperi paguba.

Mă întreb și acum câți dintre noi putem suferi ca ei pentru prejudiciile de orice fel aduse – din neînțelegerea situațiilor – celorlalți, și câți suntem în stare să ne oferim – cu aceeași deschidere și generozitate –  să reparăm ceea ce am stricat.

Despre Prostie, cu respect apotropaic

Standard

Cu multe lucruri m-am confruntat în viața mea de marginal. Printre ele,  Prostia. Energică, vitală, cleioasă și lăbărțată ca o halviță pe o plită fierbinte, amenințătoare chiar. Face obiectul cugetărilor ce urmează, căci m-am trezit din nou face to face cu Ea. Îi scriu numele cu literă mare, apotropaic. Mă centrez bine și o privesc:

În comunism eram egali. De cele mai multe ori, deștepții munceau și Proștii îi conduceau. Așadar, când vreo doamnă sau vreun domn vă dau lecții din blackhole-ul  Prostiei lor, întrebați-i ce funcții politice au îndeplinit în societatea multilateral dezvoltată. Pariez că veți afla că au fost Cineva. Inteligenții creativi construiesc lumea noastră. Proștii Ignoranți o critică, desigur fără a pune la lucru “gândirea critică”, dispozitiv mental care le lipsește.

Mi-a fost întotdeauna milă de Proști. Imi este și acum, dar cred că nu e sănătos să le ascunzi opinia ta despre ceea ce fac, întrucât asta le amplifică egoul. Și un Prost cu eu gonflat e pericol social.  Prostia vine la pachet cu Invidia, Răutatea , Ambiția și Determinarea. Spune-I unui Prost fudul  că e Prost, și va dărâma muntele dintre El și tine. Vai și amar! Iar “Prostul dacă nu-I fudul, parcă nu e Prost destul”, spune înțelepciunea populară. Prostul setos de sânge  vrea răzbunare. Orientalii ne învață să stăm liniștiți și sa-l lăsăm să primească energia propriei lovituri, ca pedeapsă divină. Asadar….Nu vă fie frică, și Prostia pică!

Ca ființă umană, Prostul e OK. Merită respectul creștinesc. Comportamentele sale intelectuale însă sunt not OK, și e bine să i-o spunem. Să nu-i creăm iluzia adecvării și a inteligentei. Căci se va întoarce împotrivă-ne, ca un Golem scăpat de sub control, când ne așteptăm mai puțin, și ne va lovi.

Și totuși…contradicție în termeni? M-am convins că nu are sens să comentezi cu un Prost sau să comentezi pentru un Prost. Are sens insă să comentezi despre un Prost. Mulțumesc tuturor Proștilor care mi-au dat acest prilej. Mulțumesc, pe bune.

Prostul se va strădui întotdeauna să aibă ultimul cuvânt. El se va strofoca să aducă argumente de autoritate, căci nu îi este accesibilă altă formă de argumentare. Le va utiliza și pe acestea anapoda, Prostește. Uneori, un  Prost Hotărât poate contamina o sută de Deștepți. O sută de Deștepți impreună, nu pot contamina niciodată un Prost.

Prostul nu are cum fi decât TALIBAN MILITANT, în orice tabără s-ar așeza. Seara, toate pisicile par cenușii, toate femeile mai frumoase și toți Proștii se simt mai deștepți. WARNING: Se lasă seara peste Romania! O poate sufoca Prostia! Animalele au exact atâta inteligență câtă le trebuie în mediul lor. Și stau “la locul lor”, cu mult bun simț. Niciodată un animal nu se va strădui să ne învețe cum să fim oameni. Prostul însă, ne va da mereu lecții de bune practici, mai ales în domeniile în care noi ne-am școlit ani mulți. Eu cred că și din acest motiv suferă țara noastră de o hemoragie de creiere.

Prostul viu și concret se simte atacat direct și atunci cand vorbești despre Prostie la modul general. Asta pentru că El nu face diferența dintre general și particular. Și se irită. E “genus irritabile”.

Uneori, Prostul are pasiunea de a decripta mistere. Și le decriptează…Prost. Pentru un Prost, și eu pot fi un mister de “decriptat”, întrucât adevărul, pe care i-l livrez cu generozitate, la lumina zilei, nu-l satisfice.

Până acum, am cugetat despre prostia organică. Prostie reactivă am și eu. Pot reacționa Prostește, dar pot recunoaște că altul e mai deștept ca mine într-un domeniu și pot accepta sfaturi de la unul mai deștept. Cum e ușor de văzut, prostul organic nu prea poate face aste lucruri. De aceea, nici  nu prea are lecuire. Păcat! Prostia poate avea prognostic de vindecare mai bun atunci când nu se asociază cu adularea de sine.  Cazuri rare, dar am întâlnit.

Substitut  de concluzii:

În termeni morenieni, întâlnirea cu un Prost Hotărât, poate fi o excelentă lecție de viață pe care ne-am asumat-o ca trăitori pe Pământ.

Responsabilitatea marginalilor sau Cum să ari cu călcâiul gol câmpuri minate

Standard

  big_13a4c6ed4d6bb1e10587b3ebd94d2bc1

(http://www.stiridecluj.ro/social/barbatul-mort-in-biblioteca-janis-era-un-artist-homeless-foto)

Îmi place tare mult Michael Ende.

(http://www.michaelende.de/en/news/the-official-website-of-michael-ende-now-available-in-english)

Pentru că a scris fermecător despre un băiat urâțel și nebăgat în seama, care a salvat Fantasia. Și pe noi, căci ce ne-am face fără imaginație? A mai scris o cărticică splendidă despre o fetiță “homeless” care a salvat lumea reală de workaholism, o adicție cultivată în societatea de consum.

S-a făcut un film despre “The neverending Story” și s-au făcut altele despre “Momo”.

Poveștile lui Ende îmi amintesc legenda celor 36 de neștiuți care susțin lumea noastră să nu se prăbușească.

Nici ei nu se știu. Pot fi eu Unul dintre aceștia, poți fi domnia ta, cititorule, Altul. Și asta ne poate face să trăim cu mai multă responsabilitate.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

***

duminică trează

                    amiază

timp lunecând proaspăt spre vară

într-o zi cu miros rotund

am întâlnit unul din cei 36

după nimb

păr   basmaua albită de soare

mâinile odihnindu-se una peste cealaltă

text

ţesătură cu literele degetelor îngroşate

trupul cuminte pe banca cenuşie

lângă bordura trotuarului şi

suflet

prea mult spre mine plutind

dragoste desprinsă de inimă

străveziu

fum de sunete înalte

pământul bolta cerească frumos apropiate

departe

 

o

superba neştiinţă de sine a numinoşilor

arând cu călcâiul

gol

           câmpuri minate