Proști de buni. Vrem sa-l ajutăm pe tovarășu’.

Standard

Când am terminat facultatea, am ales Centrala tricotajelor ca să evit școlile speciale. Aveam o prejudecată, mi se părea că merită să te ocupi doar de copiii care avuseseră șansa să se nască „normali”.   Azi mă amuză vorba normalitate. Normăm oamenii?

Lecția mea de viață însă era alta. Am avut șansa de a suporta Prostia agresivă a șefului Departamentului de ergonomie, în care mi-am petrecut timpul o vreme. Departamentul făcea parte din Serviciul de organizarea și protecția muncii. Funcționa cu organigrama pe dos. Ar fi trebuit să aibă  trei psihologi și un sociolog, avea trei sociologi veniți cu pile și relații și un psiholog cu repartiție guvernamentală, ăla fiind eu.

Tovarășul Bulă, că ăsta era nickname-ul lui, fusese șef de cadre în Minister, da nu mai făcea față. Așa că l-au marginalizat ca șef al unei ciudățenii la modă în occident. Ca să avem și noi faliții noștri. Era un deliciu cand ne da indicații. Tot ce îmi mai amintesc acum e că trebuia să stăm cat mai mult timp „călare pe mașini”. Ne povestea ce tată bun e, cum i-a făcut fiicei sale „garsonerie”. Se istoriseau tot felul de lucruri încântătoare despre el. La un moment dat colegii cu care era in deplasare de serviciu i-au facut o farsă lasandu-l noaptea pe stradă. El povestea cum a fost nevoit să doarmă „în parc pe o bancă, fără pijama”. Speriat de un coleg pe care îl enervase îl apostrofa: „Ce gestionezi la mine, tovarășe?” Nouă ne da cele mai bizare indicații și la sfârșit spunea : „Ca să știi și dumneata, tovarășe!” Am intrat iute în conflict. Și nu mi-a fost deloc bine.

Am prins curaj atunci să merg în învățământul special. La cei disabilitați mental. După proba de foc cu Bulă, marele Prost, niște copii sau adolescenți mai prostuți reprezentau o oportunitate de muncă nesperată. A fost o experiență extraordinară. Am primit de la ei încredere și afecțiune cum puțini adulți declarați normali pot oferi. Am învățat ce înseamnă să fii sincer și generos, cu ei.

Pentru ei era greu să priceapă multe lucruri, printre care regulile noastre complicate de comportare, birocrația noastră. Dar și cand pricepeu, erau gata să repare cu mare dăruire o greșală.

Lucram într-un an cu o clasă a VII-a, asta însemnand adolescenți cu doi-trei ani mai varstnici decat nivelul obișnuit al acestei clase. Băieții mei aveau tulburări de comportament și intelect de limită. Mari năzdrăvani. Îmi povesteau printre altele despre aventurile lor din parcul IOR, un loc de basm. Aveam cu ei înțelegerea să le citesc din  Robinson Crusoe la sfârșit de săptămână dacă se comportau civilizat la ore. Lucrurile mergeau destul de bine între noi. Până când a apărut Ispita. Le-a venit un nou profesor de Atelier. L-am pus în temă, i-am explicat cu cine are de-a face, i-am sugerat cum ar fi bine să se comporte cu ei. Acel om era însă tânăr și el și neatent. S-a trezit că băieții i-au “furat” toate uneltele din dulapuri. Scandal mare. Gestiunea se împărțea între noul venit și o mai vârstnică profesoară. Am încasat și eu admonestări de la dumneaei, că eram o tânără dirigintă nu îndeajuns de severă. Desigur, s-a făcut și un Consiliu profesoral unde persoanele mai dure au cerut să le aplicăm pedepse „hard”, ca să recuperăm obiectele. Spre norocul meu, Directoarea mă prețuia și m-a sprijinit când am cerut să mă lase să încerc să rezolv problema eu singură cu ei .

I-am adunat în clasă, le-am spus ce acuzație li se aduce.  – Dar n-am furat, tovarășa! s-au indignat ei.  – Vreți să spuneți că nu voi ati luat uneltele?Ba le-am luat, dar n-am furat. Erau aduse de tații nostri și tovarășul nu ne-a dat voie să lucrăm cu ele. Așa că le-am luat singuri, că aveam nevoie.

Problema era că, odată luate, nu le-au mai pus la loc. Între timp, apucaseră să le schimbe pe alte obiecte cu alți ipochimeni din cartier și nu mai puteau fi recuperate, că aceste schimburi funcționau ca lanțurile de emailuri ori ca cele ale Sfantului Anton. Numai Dumnezeu știa pe unde ajunseseră.

Le-am explicat ce înseamnă  pentru un profesor să aibă gestiunea unor obiecte trecute pe o listă de inventar. M-au întrebat dacă tovarășul va trebui să plătească din buzunarul dumnealui obiectele. Am riscat și am spus da. M-au întrebat dacă are copii și am spus da. S-a lăsat o liniște mormântală, apoi au început să șușotească, să se foiască, să se cotrobăie prin buzunare. Au pus la final pe catedră o grămada de bani scoși la iveală, scutindu-l astfel pe tovarășul să cheltuiască banii familiei sale pentru a acoperi paguba.

Mă întreb și acum câți dintre noi putem suferi ca ei pentru prejudiciile de orice fel aduse – din neînțelegerea situațiilor – celorlalți, și câți suntem în stare să ne oferim – cu aceeași deschidere și generozitate –  să reparăm ceea ce am stricat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s