Scriu eu? Mă scrie cineva? Scrie cu mine cineva? ”A scrie sau a nu scrie”, o bună întrebare.

Standard

PREAMBUL

Scriem ca să salvăm lumea, scriem ca să ne salvăm pe noi înșine…de fapt e același lucru. Scriem. Dăm formă. Formă imperfectă. ”Operele imperfecte”…spune un poet, din marele său con de umbră.

Până când niște critici nonconformiști, tineri încă fiind, m-au convins să-mi asum rolul de poet, rolul uitat, (”Limbajul uitat”, limbajul conștiinței de noapte…) învățasem să-mi trăiesc în liniște mare starea de contact cu Poesia.

Ea, Poesia, se scrie oricum și oriunde, tot așa cum Doamne-Doamne ne iubește și ne iartă oricum și oriunde.

Iertarea Lui, alta decât cea obișnuită, alta decât cea încărcată de lut. Iertare divină, adică una fluidă, fără massă, lesne de primit și de dus.

Poesia, altceva decât vorbele de zi cu zi,vorbele cele greu de purtat pe umeri.

Poesis, o entitate transparentă, generoasă, incredibil de ”măreață” (ca bătrânul Tao) și de ușoară.

POEME DE SEARĂ

*

stau cuminte
e ora când vine Poesia
scriu

ceva din mine se ridică
e ca un fel de pustiu
mocnind de ierburi și fluturi
și consoane cerești

ceva nesupus
ce nu voi zice niciodată
în lumea asta cețoasă
străină mie și ciudată

vin vorbele sărmanele vorbe
golite de miez
cum să pun în silabe pestrițe
ca într-o ciorbă de vară
sofisticatul meu crez…

*

m-am nimerit aici
o pasăre ciripește strident
frici de toate mărimile
colcăie
crănțăne zgurmă lovesc

mă las
să cad în mine
și
pentru o mare clipă
cerul
mă ține luminescent

Bijutierul din podul casei. Vorbele, o materie spirituală de modelat. Poetul Valeriu Mircea Popa.

Standard

Dedic acest topic prietenului meu Mircea, poet și bijutier. Nu-i place internetul. Dar cand am proiectat acest blog, mi-a spus: daca aș scrie în virtual, mi-ar plăcea să scriu pe un blog cu acest nume. Imi permit așadar să reproduc aici prezentarea pe care și-o face el insuși, pe coperta ultimei sale cărți:
”În viața de acum am fost (și poate încă mai sunt) golan, student, muzician (chitară clasică și instrumentul indian numit sitar), textier, fumător, afemeiat, băutor de vodcă, culturist, defectolog, logoped și psihoterapeut în școli speciale, practicant de karate, contrabandist, marochiner, poet, îngrijitor de bătrâni într-un Altenheim din Germania, tată, creștin gnostic, lector universitar, doctor în psihologia artei, tâmplar, designer de bijuterii, gravor, bijutier.

De o vreme încoace am impresia că sunt un nimeni.

Nu vreau să știu ce am fost în viețile anterioare.”

Aduc cu mult drag aici și câteva poeme din ultima sa carte, ”Cercul de camfor”.

*
un pătrat în mijlocul cercului

am pierdut un bănuț
găurit

venise din China
și nu valora cine știe ce
însă vara
pe căldurile alea mari
puteam să mă ascund
în pătratul de umbră din mijloc
chiar mă rostogoleam
printre tălpile trecătorilor
până departe
dincolo de al nouălea semafor
începea iarba
dintre văzduhuri

*
oricine poate să șterpelească
un graffiti

nu aparține nimănui

totul e să decupezi cât mai repede
tencuiala
și aerul din preajmă
împreună cu amprentele
primilor trei
sau patru
câini vagabonzi

*

schimbarea numelui

mare harababură în podul ăsta
uite și un caiet tip I cu linii
oblice pe copertă scrisul mamei
Mircea Popa Clasa I B
apoi undeva spre
sfârșit chiar scrisul subsemnatului
”atunci când voi crește mare mă fac
bijutier și geniu și o să mă cheme
Gondi”
ca să vedeți și dumneavoastră
ce poate visa un copil și acum
eu om serios cu preocupări deosebite
chiar privit cu oareșce respect de cetățenii
mahalalei va trebui să le duc
pe toate la bun sfârșit între noi
fie vorba nu sună tocmai rău
numele ăsta Gondi ca un gong
de alamă ce vibrează prelung atunci
când atinge scăfârlia domnului
Dali cu mustățile alea obraznice
răsucind aerul
până la sânge

*
apoi tacere
cât vezi
cu
ochii
numai
câmpuri de căpșuni
pe
vârful
unui ac

Un link care trimite la o înregistrare de la lansarea volumului:

Mai demult, o femeie sărmană, care nu-și putea permite serviciile unui psihoterapeut, îmi spunea: ”Cel mai greu e că nu găsești un umăr pe care să plângi”.

Prietenul meu Mircea, fie că este Cineva, fie că este nimeni, deține un valoros umăr pe care poți plânge.
Mulțumesc, Prietene!

Poeții pot salva Lumea? Aceasta e Întrebarea!

Standard

(Inaugurez categoria prietenii mei).

Un prieten plecat de ceva ani, poetul Cezar Baltag, spunea într-un interviu pentru Revista de Istorie și Teorie Literară:

”Scriu, aşadar, ca să mă salvez pe mine însumi şi – ierată fie-mi hiperbola – ca să încerc să salvez lumea. Dacă poeţii ar înceta să mai scrie, încrederea în Existenţă s-ar scurge şi Infernul ar fi aprope”.

Eu cred și azi că poeții contribuie la ținerea Lumii ”în balamale”.

Aduc aici ceea ce am scris cândva despre vocația sacrului pe care o are acest poet. Spun ”o are” pentru că el n-a murit pentru mine. Eu simt ca foarte fragilă și permeabilă granița dintre lumi.

Așadar, iată textul meu de atunci, valabil  pentru mine și acum:

***

Cezar Baltag face parte dintre acei oameni cu vocaţie religioasă care tânjesc să prindă sensul întregului şi a căror biografie transpusă în operă se poate citi ca o experienţă a sacrului.

Personalizată, paradigma lui Isus îi ordonează poetului întâmplările vieţii. Oferindu-se pe sine ca jertfă zeiţei htoniene, el îşi vede gestul transfigurat în sacrificiu cristic: „Roagă-te, iarbă, / pentru ca jertfa ta şi a mea / să placă Nemuritoarei […] şi deodată am văzut un câmp deschis / şi în ele eu eram mielul acestei lumi păscând o iarbă dumnezeiască / şi apropiindu-mă mai mult, tot mai mult / de masa tăcerii.” (Primăvara, în vol. ”Euridice şi umbra”). Gestul împărţirii pâinii între prieteni, act prin care oferi, reiterat cu gândul la cei plecaţi din această lume, îl salvează din curgerea orizontală a timpului: „Nu mai e nimeni aici / să te poată urma / nu mai e nimeni / să te poată privi / nu mai e nimeni / să poată măcar / să te vândă / Şi totuşi inima lumii / e-acum / un foc nesfârşit care cântă / întoarcerea în tine a tuturor / intrarea tuturor în lumină.” (The last supper, în vol. ”Euridice şi umbra”).

Femeia iubită reinstaurează spiritul în lumea poetului şi îl renaşte îndumnezeit, existenţa ei constituindu-se după exemplul celei care a  acceptat destinul de a-l naşte pe Dumnezeu-omul: „Te voi naşte, mi-ai zis / dacă voi da greş / mă ofer zeilor / să fiu arsă de vie… / Şi deodată / îmi aprinde inima / ultima ta lacrimă / aidoma sângelui aceluia / care a murit să-mi spună / că nu Dumnezeu a creat Răul […] / Şi plâng / şi mă trezesc / ca dintr-un vis al materiei / care şi-a uitat pentru o lungă vreme / spiritul” (Naştere, în vol. ”Euridice şi umbra”). Oedip, omul limitat de soartă, condamnat la păcat şi la orbire, se eliberează prin combustie purificatoare, la fel cum Isus – noul Adam – îl purifică prin jertfa sa pe Adam cel apăsat de păcatul originar. Modelul cristic transcende cerurile, limitările muritorilor şi zeilor: „Desculţ merg prin praful de care se tem / muritorii şi zeii / […] La capătul orb al potecii de jar / aud o grădină / în ea voi să intru, să fiu tânăr iar / în cerc de lumină” (Oedip, în vol. ”Dialog la mal”). Heracliteanul Cezar Baltag proiectează pe râul lumii, la nivelul intermediar marcat de simbolurile păsării şi şarpelui, taina Dumnezeului-om venit să ne lumineze şi să ne lase semne: „o pasăre / cu toate zborurile în sine / o iarnă / cu toate ninsorile într-un om / un deal / cu toţi arborii într-un şarpe / un om / cu cămaşa în râu / luminând” (Taină, în vol. ”Dialog la mal”).

Artiştii au harul comunicării. O formă de manifestare a acestuia este ascultarea tuturor vocilor interioare. Cineva din Cezar Baltag simte gnostic: „Ea este falcăra care vrea să-şi salveze sufletul / din adânca peşteră / în care e închis” (Dansatoarea, în vol. ”Euridice şi umbra”); „sufletul va pleca / din temniţa sordidă / a trupului” (Somaseme, în vol ”Euridice şi umbra”). Imaginea lui Dumnezeu este văzută pălind în creaţia Sa: „un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte / necroza paradisului din el” (Monada, în vol. ”Poeme”). O voce a lumii tehnologizate, în derută, îl interpelează „amical” pe Creator: „Pa Doamne. Ne vedem în celălalt / în celălalt eon / dacă mai vine vreunul. / Pa. / Lumea e în vacanţă. / Lumea a fost. / Ceva a fost în tot cazul.” (Hotel, în vol. ”Dialog la mal”). Prin moartea soţiei sale, poetul a cunoscut faţa teribilă a sacrului şi îndoiala. Drama personală se absoarbe în mitul Orfeu-Euridice, iar Dumnezeu este „somat” de către poet să coboare în Infern pentru a susţine măreţia Cerului: „De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne / măcar c-o înviere tot le erai dator […] / Mă-ntreb de-a ta lumină sângele meu străin e? / Străină e tristeţea cu care azi te strig? / Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: / dacă ne pierzi în noapte în cer se face frig.” (Ad Inferos, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu sensibilitate mistică simte Cezar Baltag legătura de în-fiinţare dintre Dumnezeu şi om: „Oare trecerea noastră un fum e? / Te implor luminează şi fii. / Peste-o clipă se-ntunecă-n lume / şi eu nu te pot Doamne trezi…” Dumnezeu şi omul sunt una, şi totuşi, „partea” lui Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât acest întreg, iar drumul credinţei un fel mai înalt de infinit: „Te chem când toate vorbele mă dor / Pe limba mea ca într-un pat de iască / Vocala nerostită-n care mor / Stă neclintită gata să te nască / […] Iar dacă noaptea tot va fi să cadă / Fă altu-n locu-mi care să te vadă” (Eram arşiţa ta la amiază, în vol. ”Dialog la mal”) Timpul circular, infinitul rău, capcana pregătită să prindă omul aflător într-o clipă de necredinţă, se opune timpului vertical şi sacru: „Azi plini-voi în lacrimi porunca, povara: / să mori, să te naşti, să învii, să  învingi. / Îţi spui: am ajuns. Şi iată, se topeşte cum ceara / malul de cum îl atingi. / La un fir de vedere, la un pas de orbire / ţărmul începe să plece, recad în şuvoi; / umbra et pulvis sumus, iubire. / Lumina se surpă hohotind peste noi.” (Umbra et pulvis, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu ameninţarea acestui timp circular s-a luptata poetul, urcând ca pe o scară a lu Iacob, din încercare a vieţii în încercare: „Mai alb cu o oboseală / mai treaz / cu un urcuş / mai aproape, de punctul alfa / cu o noapte de insomnie / tot mai departe de linişte / tot mai aproape de ea / izbind năprasnic cu inima / dintr-o oboseală într-alta” (Dimineaţă, vol. ”Dialog la mal”). În tradiţia creştină ezoterică, inima este locul de întâlnire a omului cu – şi de întemeiere a omului prin  Isus. În viziunea poetului, Dumnezeu interior care, trans-figurare a Meşterului Manole, îl constituie pe om ca edificiu al sacrului, îl rezideşte pentru dialogul cu Dumnezeu – Tatăl prin jertfa şi iubirea Sa: „Trec zidari pe cereştile schelete / şi îngeri cu faţa amară / parcă suie pe oasele mele, / pe coastele mele coboară. / Poate-n trup e închisă vecia /şi-ngroparea luminii în trup e / ritualul legând temelia / bolţii mele să nu se mai surpe. / La-ntâlnirea de lumi paralele / pe dealul cu zodii târzii / e un du-te-vino de stele / ca-naintea unei epifanii” (Pe deal, în vol. ”Dialog la mal”).

Personalitate complexă: discipol al lui Mircea Eliade – cum îi plăcea să se numească, fiu al unui preot fugit călare din Basarabia, iniţiator în probleme de religie pentru grupul de prieteni din jurul poetului Nichita Stănescu, cunoscător şi iubitor de folclor ţigănesc, deprins cu moartea altora (sub vegherea sa i s-au stins întâi fratele, apoi soţia) ori cu ameninţarea propriei morţi (a suferit o operaţie grea), capabil de fină ironie şi autoironie, cuprins de transe mistice în singurătatea biroului său, Cezar Baltag a avut parte de clipe în care – prin ochelarii săi aburiţi pentru formele cotidianului – a zărit Lumina. A mărturisit aceste revelaţii în câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale. În Călătorul (din vol. ”Dialog la mal”), cel  care primeşte iluminarea o plăteşte cu suferinţă asumată: „Una câte una / Călătorul îşi smulge din trup / zilele orbitoare / ca nişte făclii ce numai / de la rănile sale adânci / se pot aprinde / şi le împlântă la marginea drumului său / […] vulnerant omnes, ultima necat – toate rănesc, ultima răpune, / dar câtă lumină!” Celor care învaţă să-şi deschidă ochii Spiritului, Cerul li se arată într-o străfulgerare: „ca şi cum / toţi orbii ar vedea / ca şi cum / n-am mai bea întuneric / ca şi cum / am auzi numai alb / ca şi cum / lumea ar fi un fulger / ca şi cum / în cerul gurii ar străluci soarele / ca şi cum / lumina, lumina, lumina…” (Sicut in coelo, în vol. ”Dialog la mal”).

***

Azi, in loc de concluzie:

Mulțumesc, Cezar Baltag.

Scrisori pentru Lumea de Dincolo. ”Drafts”.

Standard

166778_10150903757967416_1475788481_n

***

să fii

cicoarea

să albăstrești

lângă o floare aurie

de dovleac

 

să fii

fânul proaspăt cosit

la rădăcina caisului

adunat

găleata

plină vârf cu apă

gura-leului roz

feriga tânără

buturuga

să fii

 

iar spiritul

duminica la prânz

să transfigureze

toate acestea

***

m-a vizitat Îngerul

în haine de lucru

haios

 

mi-a luminat sufletul

a plecat

 

mai vine nu mai vine

ce-mi pasă

 

stau singură

aici și acum

îmi trăiesc bucuria

 

pe mine Îngerul

m-a vizitat

***

stau

pagină albă

la marginea lumii

îmi sorb cafeaua

amară       livresc

 

cad litere cât oul

bat în timpane

antecesorii

 

în iarbă

viețuitoare mici

cu graiuri efemere

forfotesc forfotesc

Salt vital. Cu sufletul în douăsprezece culori.

Standard

[fragment din ”novela” Aici sunt olimocși].

Halate albastre și albe, funde, mămici care uită sau nu pot să-și recupereze pruncii la sfârșitul săptămânii, săpun (de rufe!) la discreție, domnișoare pline de temperament, jucării roase de timp (dar prietenoase  – mari piese pentru construcții, căluți din lemn, păpuși cu fețe de porțelan și rochițe demodate, din tul etc. etc. etc.), ”mama” Ana –  gătește dumnezeiește, din orice,  și la nevoie aduce de acasă măcar mirodenii, camera neagră unde N. ar vrea sa-i închidă pe ”cei răi”, duminici printre țânci cărora le curge mereu nasul și cuburi risipite pe covorul uriaș din hol, grade didactice, descântece de deochi, ședințe, speranțe de măritiș, CFI-uri.

Învăț să comunic prin gesturi naturale, să mă încarc de sensurile contextului / contextelor, să trăiesc  într-un univers concret și simplificat. Învăț să-i fac să mă privească, mă străduiesc să-i surprind inventând mici scenarii -fur meserie de la educatoarele cu experiență.

Și vine ziua când privirile lor se încarcă de lumină și blândețe, așa cum mi se întâmplă în cele din urmă cu copiii de orice vârstă. Ceea ce este greu și întunecat în ei coboară prin rădăcinile tălpilor în pământ, și se face pământ. Ceva volatil se separă, urcă și ne învăluie, liniște încărcată de bucurie. Învățăm împreună ceea ce nu cuprinde nici o programă: să ne modelăm sufletele, mintea, unii  după ceilalți. Sunt silitori, pentru că -fără asta- ceva s-ar prăbuși ireparabil înăuntrul meu. O simt cu prospețimea celor care încă n-au uitat de unde vin, că pâlpâiri abia văzute ne leagă de alte lumi și – vrând-nevrând – pe toți laoaltă. Că nu există timp-vector, vârste, roluri, în clipa aceasta când învăț să aștept.

– Așteaptă! Spune Răducu. Are  mâna întinsă, cu palma îndreptată spre mine. Eram în impas…Trebuie să vorbim despre 8 MartieZiua Internațională a Femeii. Am o părere cu totul personală despre această zi. La fel ca Ziua Africii Negre, îmi sugerează generozitatea proprietarului de colivii, care deschide ușile și ferestrele o dată pe an, având grijă – bineînțeles – să acopere grădina cu o plasă sigură dar aproape invizibilă. Precauție inutilă! Oricum bietele păsări n-ar avea timp să învețe să zboare prea sus.   Am o planșă confecționată convențional și decent, înnegrită pe la colțuri de palmele asudate ale șirurilor de educatoare care s-au folosit de ea. ”Noi vedem în acest tablou” o cameră unde totul este previzibil: masa sau măsuța, scaunul sau fotoliile,vitrina sau biblioteca, de la statut socio-profesional, la statut socio-profesional. Nici un pericol să te rătăcești în acest dreptunghi disciplinat. ”Mama” poartă o rochie didactică: nici prea lungă nici prea scurtă, nici prea strâmtă nici prea largă, nici prea roz nici prea bleu. Femeia așteaptă probabil să i se întâmple ceva, pentru că nu râde și nu plânge, nu șade și nu merge, în general pare a fi și a nu fi de acolo în același timp. ”Fata”, contur erodat de scurgerea inevitabilă a sute de unități didactice, îi oferă un buchet de flori neidentificabile.

Mintea mea e albă ca o coală proaspătă de hârtie pe care ți-e frică să așterni prostii. Răducu râde, se ridică de pe scăunelul lui (îi place să stea lângă fereastră) și-mi repetă: – Stai! Înțeleg că vrea să mă liniștească: acum n-are de gând să alerge prin cameră, să-și ciupească vecinul ori să picteze pe pereți. Să am răbdare, că știe ce face și n-o să regret. Accept. Toți au înțeles și-l privesc, curioși. E înăltuț și voinic pentru cinci ani, are părul șaten, pielea albă, obrăjori dolofani rozalii, ochi albaștri și un zâmbet pe care și-l recunoaște seducător. Se apropie hotărât de tablou, pătrunde în cameră și locul se cufundă într-un nor albăstrui. Dar pe măsură ce înaintează, ceața se risipește și femeia începe să semene cu mămica lui. E tare frumoasă mămica lui! Camera se lărgește, pereții strălucesc vopsiți în mai multe culori (roz-bej, lila, galben-pai, gri-bleu, alb-crem, verde-smarald). . .nici nu mai sunt patru pereți, e o cameră hexagonală, cum mi-am dorit toată viața! Una din fețe e acoperită cu un tapet ce reprezintă o grădină vie, în trei dimensiuni. Ori nu-i decât un geam uriaș, prin care se vede o grădină? Tufe de forsytia, albăstrele, ghiocei, toporași. Miroase a pământ proaspăt și a iarbă, zumzăie gâze și înmuguresc copăcei. Răducu aleargă spre mămica lui strivind în pumn cozile unui mănunchi de ghiocei – simt asta de parcă l-aș ține eu – ea îl ridică în brațe, îl sărută – văd urmele de ruj, îi aud cerceii lungi zornăind. Apoi așază florile într-un vas trandafiriu, pe o măsuță cu intarsii de sidef.  Răducu o zbughește iar spre grădină, nu-l mai văd…strig disperată: Întoarce-te! uitând că nu m-ar putea auzi, chiar dacă ar fi lângă mine. Mă ghicește, se întoarce cu fața, surâzător, și-mi face iar semn să aștept. Reapare în prim-plan, vine spre mine cu mânuța în care ține un ghiocel, arată spre mine și spre Ea că suntem ”la fel”, se înclină și-mi oferă darul ca un adevărat cavaler. Iau floarea delicată – devenită invizibilă în falia dintre lumi – o așez cu infinite precauții pe catedră, într-un pahar ”inexistent”. Mulțumit, băiețelul se așază pe scăunel, cu mîinile la spate și spinarea foarte dreaptă, așa cum o cer tovarășele.

Celorlalți le-a plăcut. Și pentru că în grădiniță mai totul se însușește prin imitație, mai ales când te-ai născut cu o disabilitate ca a lor, peste un sfert de oră recipientul devine neîncăpător.

Eu mă simt ciudat, ca și cum aș fi douăsprezece ființe semitransparente deodată și aș trăi douăsprezece feluri de iubire maternă, ca și cum ar trebui să mă mișc simultan în douăsprezece camere extrem de neasemănătoare cu tot ce știu eu…Văd lumea cu ochi de insectă, gata-gata să mă pierd.

– Ce se petrece aici? Ușa s-a deschis și a intrat d-na N. Pronunță cuvintele foarte rar, exagerat de pedant și are acel gen de figură pe care o capătă actorii când îmbătrânesc: cu multe, foarte multe ”riduri de expresie” ce îi trag fața în toate direcțiile. – Ce-ați făcut cu planșa? se zbârlește indignată. Constat cu stupefacție că are dreptate: lipsesc toți ghioceii din vas, ”fa-ta”nu se vede nicăieri, iar ”ma-ma” e vag-vag conturată. D-na N, educatoare de formație montessoriană – cum ne tot repetă, cu o vechime de treizeci de ani, nu poate fi păcălită. Ea știe că între universuri se pot deschide vase comunicante.

Plecăm privirile, vinovați: n-am finalizat. În grădiniță, orice activitate se sfârșește prin punerea la locul lor a materialelor cu care s-a lucrat. Reversibilitate, ordine și disciplină. Adunăm ghioceii și îi reintroducem în tablou. ”Ma-ma” își revine, ”fa-ta” îi întinde buchetul, încremenesc amândouă în așteptarea următorului 8 Martie.

Mă simt iar în pielea mea, doar ceva mai obosită.Copiii stau cuminți, N. ne laudă. Numai Răducu îmi face cu ochiul pe furiș, și am impresia că – pentru o fracțiune de secundă, prin imitație, ei învață totul prin imitație – face același lucru și fetița decolorată din tablou.

Anonimatul pe Internet. Un drept democratic ori o ”oportunitate” de manifestare a violenței?

Standard

Domnul  Adrian Papahagi postează pe Facebook  un text interesant despre dialogul imposibil.

Citez:

”Dialogul imposibil:

-nu poți dialoga cu oameni de rea credință

-nu poți dialoga cu mincinoșii și calomniatorii

-nu poți dialoga cu cei care îți lipesc etichete și te reduc la acestea

-nu poți dialoga cu anonimi care nu își asumă măcar propria identitate

-nu poți dialoga cu țopârlani care nu te respectă, te înjură, te iau de guler și știu ei mai bine decât tine orice

-nu poți dialoga cu cretinii, nebunii, fixiștii, mitomanii (adesea anonimi) ai net-ului

-nu poți dialoga cu cei incapabili să citească corect și până la capăt un text și care nu au disciplina intelectuală de a urmări un argument

Sau poți, dar e pierdere de timp și sursă de enervare”.

Îl consider perfect îndreptățit să gândească astfel. Mi s-a întâmplat și mie.

Și totuși… există un diavol al cercetătorului, unul care îl mână să exploreze “inexplorabilul”.  Eu am structură de cercetător. Mi-am petrecut un timp pe un blog imund care face apologia anonimatului, altul pe blogul unui pamfletar talentat. Am explorat și bloguri înrudite. Am procedat ca un antropolog care face observare participativă, “punându-și pielea la bătaie” pentru un spor de cunoaștere. Am discutat cu meseriași despre ceea ce am trait și aflat, despre ceea ce  – cu un barbarism  –  s-ar numi  “am experiențiat”. Aici se cuvine o paranteză. Nu am făcut experiențe pe alții, așa cum este uneori înțeleasă prin simțul comun  “învățarea experiențială” implicată inclusiv în studiile antropologice, ci mi-am făcut propriile experiențe împreună cu alții. I-am informat ce fac, nu m-au crezut. Pare într-adevar incredibil ca cineva    să-și piardă vremea cu astfel de explorări. La fel de neobișnuit ca a-ți pierde vremea prin triburi uitate de lume, mestecând uneori ierburi stranii.

Confruntându-mă cu violența anonimă, am gândit că ar fi bine ca Internetul să aibă niște reguli de bune practici și punitive pe care le avem în viața reală, unde nu ne putem ascunde în anonimat spre a exista și unde cei ce comit agresiuni pot intra sub incidența legii. Prietenii mai tineri decât mine  mi-au spus că gândesc totalitar, autoritar. Mi-am însușit critica, sunt un om care a trait în societatea comunistă multilateral dezvoltată din 1948 până în 1989, așadar e foarte plauzibil să nu fi scăpat necontaminată.

Asta m-a făcut să reflectez asupra problemei anonimatului și asupra a ceea ce ar justifica-o. M-a mai făcut să mă gândesc la trăirile interioare ale anonimilor buni și răi.

Așadar, ce-i împinge pe oameni spre anonimat? Voi fi un mic avocat al diavolului, unul care pledează în favoarea iertării fratelui Alexandru. De care ne putem îndepărta după ce l-am iertat.                                                                        

O să vă spun niște povești care rezumă ceea ce am învățat din experiența mea directă, combinată cu discuțiile purtate on line și ulterior cu prieteni și meseriași, cărora le mulțumesc. Le mulțumesc de asemenea companionilor mei anonimi, buni și răi, de la care am învățat enorm.

Prima poveste

Cineva deține date despre o afacere necurată. Poziția pe care o are nu-i permite să deschidă un atac frontal. Și totuși ceva din el / ea, un simț înnăscut al dreptății poate, îl / o presează să vorbească. Are o familie, părinți, copii, poate o iubită ori un iubit. Nu vrea să-i pună în pericol. Omul o face sub protecția anonimatului.

A doua poveste

Cineva este introvert. “Socializează” (alt barbarism util) greu deseori. Simte însă o nevoie presantă de    a-și privi de la distanță ideile. De a le elabora stimulat de alții. Nu are însă energie psihică suficientă spre a întreține o relație prea personalizată, cum e cea dintre ne-anonimi. Vrea, poate, să se centreze mai degrabă asupra ideilor. Scrie sub protecția anonimatului. Mai ales știind că “nimeni nu-I profet în țara lui”. Poate că, scriind sub anonimat, scade posibilitatea ca percepția persoanei lui / ei să altereze percepția ideilor sale.

A treia poveste

Imaginați-vă un om foarte inteligent care, în vremurile de glorie ale tinereții sale a fost un “Guru” pentru colegii și prietenii săi studenți. A citit, s-a cultivat în mare măsură ca autodidact, și-a construit o teorie proprie privind munca din domeniul pentru care se pregătea. I-a format pe prietenii săi ”hărțuindu-i” intelectual, după mărturiile lor ulterioare, de pildă obligandu-i să definească orice termen utilizat într-o discuție referitoare la activitatea  lor. Învață sa-i manipuleze spre a-și ”implementa” în cultură obiectivele la care el ține. Prietenii reușesc să se afirme, înainte și după 1989, unii fac strălucite cariere academice. El, Maestrul, nu. Este destul de mult timp muncitor înainte de 1989, iar după 1989 lucrează pentru scurt timp în meseria sa, fără o afirmare socială spectaculoasă. Semianonimat! În cele din urmă, ceva îl scoate complet din cursă. Printr-o întâmplare fericită a vieții ajunge să aibă familie și o casă din care iese rar, mai ales că între timp foștii emuli mor unul câte unul, el rămânând foarte singur în social. Omul nostru devine adictiv de Internet, unde publică pe forumuri și în subsolurile revistelor ca anonim. Merge pe bloguri de creatori.  Face ce știe, îi hărțuiește intelectual vrând să le ”îmbunătățească” prestația. Doar că acești creatori sunt oameni maturi și nu agreează să fie ghidați de un anonim. Se simt agresați, ripostează. El devine extrem  de agresiv, violent verbal. In restul timpului, face apologia anonimatului. Anonimii sunt mai valoroși decât intelectualii consacrați social, sau decat cei cu identități clare pe Internet. Undeva, în istoria personală, se pare că el are o problemă identitară. Așadar, intelectualii de prestigiu care îl resping cerându-i să iasă din anonimat spre a se putea confrunta cu el, ar putea deveni devin substitute de tată care își agresează fiul. Tristă această existență anonimă a textelor sale și a sa. Una lipsită de ”tată”, devitalizantă, cam așa cum vede Derrida existența textului scris. Omul nostru viețuiește așadar pe Internet ca un ”text” anonim și agresiv, inițiator și hrănitor de ”dialoguri imposibile”.

A patra poveste, povestea horror

Un tip inteligent sau o echipă (complexat / complexați, frustrat / frustrați din varii motive) având setate obiective de hărțuire a intelectualilor mai mult ori mai puțin disidenți cultural sau politic, ”clonează” identități de creatori scriind ca și cum ar fi X, Y, Z, imitând stiluri și obsesii intelectuale, atitudini sociale, preocupări personale. Poate fi generat astfel anonimul cameleonic, capabil și el de o violență extremă, ”expert” în hărțuire și manipulare.

În loc de concluzie:

”Iertați-l pe fratele Alexandru”!  Și îndepărtați-vă de el…

La marginea somnului. La marginea vieții. Vouă depărtaților, oglindire!

Standard

caleidoscop   fragmentarium

bătrînul Miró

de ce mi-l închipui bătrân

cu un penel mai uşor decât aerul

pictează un câine străveziu

holbându-se la lună

prietena mea spune

orice ar face el nu poate fi decât pur

el

câinele meu

are un suflet de înger   este un înger

fetiţa Monica

se roagă fierbinte zidului alb

din spatele casei

lacul

răsfrânge cas(t)ele noastre cutii de chibrituri

pâlpâitoare hrană

la sărbătorile morţii rânduită

sufletul pluteşte uneori peste toate acestea

*

oamenii s-au spulberat   fire de praf

ca literele din cuvântul   p r i e t e n

colorate    cioburile lumii

în dispersia alfabetului

ridic un deget

undeva     cândva

ating făptura ta străvezie

luminos police     vidul

p r o g r a m u l  s – a  ş t e r s

lipsit de visuri şi sânge

cuibărind în cochilia mileniului următor

utilizatorul

*

Doamne

Îţi simt străvezimea în noapte

închid pleoapele

cresc din vid

tulburate    se aleargă imaginile

s-au lepădat de mine

vieţuitoare   obiecte   amintiri

golit fişierul vieţii

plutim singuri   Doamne  Te simt

flux de lumină curăţind

textele mele

îndurerate

*

Doamne

ştergi cu mine viaţa

pete informe   linii

r e s p i r

într-o mare linişte

feţele rânjetele lor îndepărtate

pălesc

încă o zi   Doamne

o noapte   încă una

împreună spre ceea lume

şi dincolo de ea   arcuim

vorbele   matricea oaselor

n o r d u l

*

o    vouă depărtaţilor   oglindire

lent

plutitoare sensuri abia perceptibil

îngreunând umbra literelor

tomurile palpită pentru ochiul adânc

exersat în creşterea şi descreşterea

palorii filelor   frunzelor

o

îmi voi subţia spre întâlnire oasele

voi şlefui cu lasere microscopice

cicatricele galopului lumii

prin trupul de suflet

al casei   al meu

voi dezlega

venele   vanele  iubirii

vindecătoare cerneală

vamă

la cumpăna lunecosului prag

voi transla