Anonimatul pe Internet. Un drept democratic ori o ”oportunitate” de manifestare a violenței?

Standard

Domnul  Adrian Papahagi postează pe Facebook  un text interesant despre dialogul imposibil.

Citez:

”Dialogul imposibil:

-nu poți dialoga cu oameni de rea credință

-nu poți dialoga cu mincinoșii și calomniatorii

-nu poți dialoga cu cei care îți lipesc etichete și te reduc la acestea

-nu poți dialoga cu anonimi care nu își asumă măcar propria identitate

-nu poți dialoga cu țopârlani care nu te respectă, te înjură, te iau de guler și știu ei mai bine decât tine orice

-nu poți dialoga cu cretinii, nebunii, fixiștii, mitomanii (adesea anonimi) ai net-ului

-nu poți dialoga cu cei incapabili să citească corect și până la capăt un text și care nu au disciplina intelectuală de a urmări un argument

Sau poți, dar e pierdere de timp și sursă de enervare”.

Îl consider perfect îndreptățit să gândească astfel. Mi s-a întâmplat și mie.

Și totuși… există un diavol al cercetătorului, unul care îl mână să exploreze “inexplorabilul”.  Eu am structură de cercetător. Mi-am petrecut un timp pe un blog imund care face apologia anonimatului, altul pe blogul unui pamfletar talentat. Am explorat și bloguri înrudite. Am procedat ca un antropolog care face observare participativă, “punându-și pielea la bătaie” pentru un spor de cunoaștere. Am discutat cu meseriași despre ceea ce am trait și aflat, despre ceea ce  – cu un barbarism  –  s-ar numi  “am experiențiat”. Aici se cuvine o paranteză. Nu am făcut experiențe pe alții, așa cum este uneori înțeleasă prin simțul comun  “învățarea experiențială” implicată inclusiv în studiile antropologice, ci mi-am făcut propriile experiențe împreună cu alții. I-am informat ce fac, nu m-au crezut. Pare într-adevar incredibil ca cineva    să-și piardă vremea cu astfel de explorări. La fel de neobișnuit ca a-ți pierde vremea prin triburi uitate de lume, mestecând uneori ierburi stranii.

Confruntându-mă cu violența anonimă, am gândit că ar fi bine ca Internetul să aibă niște reguli de bune practici și punitive pe care le avem în viața reală, unde nu ne putem ascunde în anonimat spre a exista și unde cei ce comit agresiuni pot intra sub incidența legii. Prietenii mai tineri decât mine  mi-au spus că gândesc totalitar, autoritar. Mi-am însușit critica, sunt un om care a trait în societatea comunistă multilateral dezvoltată din 1948 până în 1989, așadar e foarte plauzibil să nu fi scăpat necontaminată.

Asta m-a făcut să reflectez asupra problemei anonimatului și asupra a ceea ce ar justifica-o. M-a mai făcut să mă gândesc la trăirile interioare ale anonimilor buni și răi.

Așadar, ce-i împinge pe oameni spre anonimat? Voi fi un mic avocat al diavolului, unul care pledează în favoarea iertării fratelui Alexandru. De care ne putem îndepărta după ce l-am iertat.                                                                        

O să vă spun niște povești care rezumă ceea ce am învățat din experiența mea directă, combinată cu discuțiile purtate on line și ulterior cu prieteni și meseriași, cărora le mulțumesc. Le mulțumesc de asemenea companionilor mei anonimi, buni și răi, de la care am învățat enorm.

Prima poveste

Cineva deține date despre o afacere necurată. Poziția pe care o are nu-i permite să deschidă un atac frontal. Și totuși ceva din el / ea, un simț înnăscut al dreptății poate, îl / o presează să vorbească. Are o familie, părinți, copii, poate o iubită ori un iubit. Nu vrea să-i pună în pericol. Omul o face sub protecția anonimatului.

A doua poveste

Cineva este introvert. “Socializează” (alt barbarism util) greu deseori. Simte însă o nevoie presantă de    a-și privi de la distanță ideile. De a le elabora stimulat de alții. Nu are însă energie psihică suficientă spre a întreține o relație prea personalizată, cum e cea dintre ne-anonimi. Vrea, poate, să se centreze mai degrabă asupra ideilor. Scrie sub protecția anonimatului. Mai ales știind că “nimeni nu-I profet în țara lui”. Poate că, scriind sub anonimat, scade posibilitatea ca percepția persoanei lui / ei să altereze percepția ideilor sale.

A treia poveste

Imaginați-vă un om foarte inteligent care, în vremurile de glorie ale tinereții sale a fost un “Guru” pentru colegii și prietenii săi studenți. A citit, s-a cultivat în mare măsură ca autodidact, și-a construit o teorie proprie privind munca din domeniul pentru care se pregătea. I-a format pe prietenii săi ”hărțuindu-i” intelectual, după mărturiile lor ulterioare, de pildă obligandu-i să definească orice termen utilizat într-o discuție referitoare la activitatea  lor. Învață sa-i manipuleze spre a-și ”implementa” în cultură obiectivele la care el ține. Prietenii reușesc să se afirme, înainte și după 1989, unii fac strălucite cariere academice. El, Maestrul, nu. Este destul de mult timp muncitor înainte de 1989, iar după 1989 lucrează pentru scurt timp în meseria sa, fără o afirmare socială spectaculoasă. Semianonimat! În cele din urmă, ceva îl scoate complet din cursă. Printr-o întâmplare fericită a vieții ajunge să aibă familie și o casă din care iese rar, mai ales că între timp foștii emuli mor unul câte unul, el rămânând foarte singur în social. Omul nostru devine adictiv de Internet, unde publică pe forumuri și în subsolurile revistelor ca anonim. Merge pe bloguri de creatori.  Face ce știe, îi hărțuiește intelectual vrând să le ”îmbunătățească” prestația. Doar că acești creatori sunt oameni maturi și nu agreează să fie ghidați de un anonim. Se simt agresați, ripostează. El devine extrem  de agresiv, violent verbal. In restul timpului, face apologia anonimatului. Anonimii sunt mai valoroși decât intelectualii consacrați social, sau decat cei cu identități clare pe Internet. Undeva, în istoria personală, se pare că el are o problemă identitară. Așadar, intelectualii de prestigiu care îl resping cerându-i să iasă din anonimat spre a se putea confrunta cu el, ar putea deveni devin substitute de tată care își agresează fiul. Tristă această existență anonimă a textelor sale și a sa. Una lipsită de ”tată”, devitalizantă, cam așa cum vede Derrida existența textului scris. Omul nostru viețuiește așadar pe Internet ca un ”text” anonim și agresiv, inițiator și hrănitor de ”dialoguri imposibile”.

A patra poveste, povestea horror

Un tip inteligent sau o echipă (complexat / complexați, frustrat / frustrați din varii motive) având setate obiective de hărțuire a intelectualilor mai mult ori mai puțin disidenți cultural sau politic, ”clonează” identități de creatori scriind ca și cum ar fi X, Y, Z, imitând stiluri și obsesii intelectuale, atitudini sociale, preocupări personale. Poate fi generat astfel anonimul cameleonic, capabil și el de o violență extremă, ”expert” în hărțuire și manipulare.

În loc de concluzie:

”Iertați-l pe fratele Alexandru”!  Și îndepărtați-vă de el…

Advertisements

16 thoughts on “Anonimatul pe Internet. Un drept democratic ori o ”oportunitate” de manifestare a violenței?

  1. Se pare ca ati uitat a cincea poveste, evitarea sofismelor

    Un tip inteligent (si poate cunoscut) traieste in concordanta cu principiile sociale pe care le-a adoptat. Intr-o discutie asupra acestor principii, iesirea din anonimat va determina aproape sigur interlocutorul sa recurga la un argument ad hominem circumstanțial.
    Sunt libertarian si adept al teoriilor lui Ayn Rand, Mises, Rothbard et al. Devine evident ca daca sustin aceste teorii am mult mai multe sanse sa o fac in mod anonim decat daca interlocutorul stie ca sunt patron.

  2. Mulțumesc, interesant.

    Aduc în completare o discuție din facebook:

    ”Octavian Frank F Curajul, demnitatea, onoarea ,responsabilitatea faptelor si vorbelor, nu sunt la “indemana” majoritatii nicaieri. Uitati-va intotdeauna sus, in fotografia acestui grup pentru a va da seama ce modele avem, majoritatea dintre noi. Pun pariu ca daca ar fi rugati sa ridice mana toti ce-i care au votat USL ar fi extrem de putini. In concluzie : RIŞTI?…

    Râzând,
    Rişti să pari nebun.
    Plângând,
    Rişti să pari sentimental.
    Întinzând o mână cuiva,
    Rişti să te implici.
    Arătându-ţi sentimentele,
    Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
    Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
    Rişti să pierzi…
    Iubind,
    Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
    Trăind,
    Rişti sa mori…
    Sperând,
    Rişti să disperi,
    Încercând măcar,
    Rişti să dai greş…
    Dar dacă nu rişti nimic,
    Nu faci nimic,
    Nu ai nimic,
    Nu eşti nimic…

    Rudyard Kipling
    13 hours ago · Unlike · 3

    Carmen-Maria Mecu Am învățat să risc. De fapt, am alesc riscul atunci când m-am născut, dar mi-a trebuit timp sa pricep.
    13 hours ago · Like · 1”

    N. Steinhardt ne reaminteste că Adevarul stă laolaltă cu Binele și cu Fumosul. Așadar, din această perspectivă, mai pierd două valori falsificându-mă.

    Textul acesta ar trimite, in opinia mea, și la:
    https://marginaliamarginalia.wordpress.com/2013/06/19/despre-prostie-cu-respect-apotropaic/
    – cu referire la punctul cinci din postarea domnului Papahagi.

  3. oare sunt eu un “alexandru”!?

    fiindca sunt anonim?
    fiindca nu-mi plac exagerarile?
    fiindca nu-mi fac idoli pe nicio parte?
    fiindca sunt mai sever cu cei care sunt mai instruiti?
    fiindca sunt si mai server cu cei care ajung in pozitii publice?
    fiindca incerc sa fiu in acelasi timp pragmatic?
    fiindca sunt totusi carcotas 😉
    fiindca imi place [inca] sa ma joc?

    atunci, iata un:

    “dialog posibil [dar plictisitor, al naibii ;)]

    – poți dialoga [doar] cu oameni de buna credință
    – poți dialoga cu cei ce spun doar adevarul și cu adulatorii
    – poți dialoga cu cei care îți lipesc etichete măgulitoare și NU te reduc la acestea
    – poți dialoga cu anonimi care își asumă măcar propria identitate (hi hi hi)
    – poți dialoga cu țopârlani care TE respectă, NU te înjură, NU te iau de guler și NU știu ei mai bine decât tine orice
    – poți dialoga cu desteptii, intregii la minte, oscilantii adesea personalitati ale net-ului
    – poți dialoga cu cei capabili să citească corect și până la capăt un text și care au disciplina intelectuală de a urmări un argument

    Sau NU poți, dar e castig de timp și sursă de voie buna”

    ce sa zic!? rugati-va si pentru fratele vostru chinez

    hi hi hi

  4. No, esti ”Cristian China-Birtu, mare maestru de ispravi”. Cu tine pot conversa în contradictoriu, pot sa ma și joc. Nu te manifești ca un țopârlan, așadar -în virtual- nu asta pari a fi. Nu ești adulatorul meu, cu atât mai bine, că nici eu n-am structura de faniță și nu te voi adula vreodată, așadar nu mă obligi cu nimic. Nu-mi lipești etichete și nu mă obligi să fiu mai lipicioasă. Experiențele neplăcute pot fi pentru mine sursă de voie bună și chiar de inspirație pentru un roman proiectat. Obișnuiesc să îmi îndeplinesc proiectele.
    Mă rog și pentru domnia ta, dacă asta vrei: Nu-l schimba Doamne pe ”chinezu`amuzat” și ține-mi-l pe aproape! ”To be or to be or to be”, e rima mea la ”hi hi hi”.

  5. nu esti prima care ma banuieste si se … pacaleste – habar n-am ce-ti … foloseste – (alta rima n-am gasit)

    nu, nu sunt respectivul si nu am avut vreo relatie cu el (nici macar o conversatie pe blogul lui – acolo unde n-am mai trecut de cel putin 1 an)

    altfel, o percep adesea ca pe o forma de alint chestia asta cu anonimatul. cel putin atunci cand e vorba de cei cu drepturi de admin si in conjunctie cu propria-mi persoana.

    fiindca emailul meu indica in mod clar un nume precedat [cum altfel,] de-un … prenume.

    nu-i treaba mea cat ii reuseste cuiva sa fie … profiler. dar, in general, obisnuiesc sa dau, la cerere … lamuriri

    cu specificatia, ca ii apreciez mai mult pe cei care nu mi-o cer.

    daca vreau sa fiu chinezu’ amuzat cine si de ce ar vrea sa ma aseze sub o alta … palarie!?

    hi hi hi

  6. @chinezu`amuzat

    OK, fii ce vrei, fii cum vrei. Profiler nu voi fi,
    și nu voi vrea nimic a lămuri.

    E vremea iar să schimb ceva.
    De mă apreciezi au ba…
    tot blogu-i pălăria mea.

    PS. Însă rugămintea pentru ”fratele” ce-mi ești nu o modific: Nu-l schimba, Doamne, pe ”chinezu`amuzat” și ține-mi-l pe aproape!
    ”To be or to be or to be”, rămâne rima mea la ”hi hi hi”…

    In rest, și chiar așa…fie ce-o fi!

  7. Eu zic sa ne bucuram inca de acest anonimat (dar fara sa injuram oamenii). Anonimat care e de fapt un cvasi-anonimat pt. ca ploua cu dovezi ca traficul ne este supravegheat. Elitele mondiale pun la cale deja crearea unui sistem in care sa nu poti intra decat daca dai la autoritati TOATE datele personale (adica byebye anonimat). Si fara anonimat – hai sa fim realisti – ne vom autocenzura ideile. Deci Sfanta Cenzura va intra into force.

    • “Si fara anonimat – hai sa fim realisti – ne vom autocenzura ideile.”

      Nu in mod necesar, in masura in care nu incalca legile in vigoare (sau in societatile in care libertatea de exprimare este garantata prin Constitutie, vedeti cazul SUA).

    • Recunosc, eu as fi mai tentat sa ma autocenzurez daca as fi fortat sa-mi semnez postarile cu nume propriu. Motivul? Chiar daca opiniile mele nu prezinta interes pentru autoritati – care sunt, macar teoretic, obligate sa le tolereze daca nu constituie incalcari ale legii – este posibil ca ele sa prezinte interes pentru cunoscuti si partenerii de afaceri.

      Concret, ma idoiesc ca statul este interesat de faptul ca sunt ateu si critic religia (sau mai corect spus, critic biserica), in schimb s-ar putea ca aceasta sa-l deranjeze pe unul dintre clientii mei, al carui birou este plin cu icoane.
      Si nu, nu consider ca adopt o pozitie duplicitara atata timp cat nu-mi fac cruce la intrarea in biroul lui: eu unul nu vad legatura intre gradul meu de religiozitate si felul in care imi desfasor afacerile. In schimb, nu am certitudinea ca altii sunt capabili (sau dispusi) sa faca aceasta disjunctie.

  8. Compasiunea mea tuturor celor care au reacționat violent – pe alt blog – la această postare, luând-o personal, asumându-și așadar comportamente menționate aici la modul general. Au asumat până și calitatea de blog ”imund”.

  9. Cred că vă înțeleg. Societatea ne obliga să ne construim o personalitate adecvată cerințelor sale. Nu vreți să ”violentați” opiniile clienților dvs. Nici eu n-aș vrea asta, în papucii dvs.

    Pe mine nu anonimatul m-ar putea deranja, ci agresivitatea celor care se simt la adăpost ca anonimi. Cu ”legea morală în mine” n-am cum comite potlogării ca anonim.

    Eu sunt un om care valorizează lumea spirituală, mai puțin instituțiile religioase. Nu mă deranjează însă câtuși de puțin ateismul dvs.

    Vă pot prețui pentru alte moduri de exprimare personală. Vă pot stima pentru modul civilizat în care vă expuneți părerile aici, pentru faptul că nu ”vă dați” cel mai știutor și mai deștept, pentru faptul că nu încercați să mă intimidați, să mă puneți la punct, prin ceea ce afirmați ori prin limbajul folosit.

    Pot deosebi un anonim onest de unul cu scopuri de manipulare ori de agresare. Știu să-l respect.

    • O precizare: cand spun “ateu” ma refer strict la sensul literal al termenului.
      In opinia mea, ateismul nu respinge spiritualitatea ci doar expresia acesteia prin religie. Da, stiu, acum ar trebui sa precizez si ce inteleg prin spiritualitate, mi-e teama insa ca discutia este prea complexa pentru o sectiune de comentarii…

  10. A apărut la noi o carte frumoasă despre lumea spirituala, lume perceptibilă prin conștiința noastra extinsă, o lume cu ”reguli” asemănătoare celor din lumea cuantică. E vorba despre cartea ”Mintea de dincolo”, a lui Dumitru Constantin-Dulcan. Mai există cărți ale lui Michael Newton, un hipnolog care folosind hipnoza de regresie spre a ajunge ”între viețî” experimentează aspecte ale lumii spirituale. Credința în reîncarnare a fost oprită de un Conciliu. Atat. Mulți oameni de știință o ”iau razna” în vremurile noastre luând contact cu lumea spirituală și căutând s-o cunoască.

  11. Am incercat Reiki (strict ca pacient) pentru a-mi ameliora simptomele unei maladii cronice. In cazul meu nu a avut efect.
    Nu stiu, sau cel putin nu-mi reamintesc, daca efectele erau conditionate de credinta (sau incredere, ca sa nu dau loc la confuzii). In caz ca da, nu ma mira esecul tratamentului: precedenta elementelor “incredere” si “efecte” se schimba atunci cand intervine pragmatismul caracteristic unui om aflat in suferinta.

    Privind experientele spirituale, va sugerez o abordare interesanta: interpretarea acestora in contextul unui spatiu cu mai multe dimensiuni, precum cel conceptualizat prin teoria corzilor.

  12. Pingback: Anonimatul pe Internet. Un drept democratic ori o ”oportunitate” de manifestare a violenței? | misionara

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s