Poeții pot salva Lumea? Aceasta e Întrebarea!

Standard

(Inaugurez categoria prietenii mei).

Un prieten plecat de ceva ani, poetul Cezar Baltag, spunea într-un interviu pentru Revista de Istorie și Teorie Literară:

”Scriu, aşadar, ca să mă salvez pe mine însumi şi – ierată fie-mi hiperbola – ca să încerc să salvez lumea. Dacă poeţii ar înceta să mai scrie, încrederea în Existenţă s-ar scurge şi Infernul ar fi aprope”.

Eu cred și azi că poeții contribuie la ținerea Lumii ”în balamale”.

Aduc aici ceea ce am scris cândva despre vocația sacrului pe care o are acest poet. Spun ”o are” pentru că el n-a murit pentru mine. Eu simt ca foarte fragilă și permeabilă granița dintre lumi.

Așadar, iată textul meu de atunci, valabil  pentru mine și acum:

***

Cezar Baltag face parte dintre acei oameni cu vocaţie religioasă care tânjesc să prindă sensul întregului şi a căror biografie transpusă în operă se poate citi ca o experienţă a sacrului.

Personalizată, paradigma lui Isus îi ordonează poetului întâmplările vieţii. Oferindu-se pe sine ca jertfă zeiţei htoniene, el îşi vede gestul transfigurat în sacrificiu cristic: „Roagă-te, iarbă, / pentru ca jertfa ta şi a mea / să placă Nemuritoarei […] şi deodată am văzut un câmp deschis / şi în ele eu eram mielul acestei lumi păscând o iarbă dumnezeiască / şi apropiindu-mă mai mult, tot mai mult / de masa tăcerii.” (Primăvara, în vol. ”Euridice şi umbra”). Gestul împărţirii pâinii între prieteni, act prin care oferi, reiterat cu gândul la cei plecaţi din această lume, îl salvează din curgerea orizontală a timpului: „Nu mai e nimeni aici / să te poată urma / nu mai e nimeni / să te poată privi / nu mai e nimeni / să poată măcar / să te vândă / Şi totuşi inima lumii / e-acum / un foc nesfârşit care cântă / întoarcerea în tine a tuturor / intrarea tuturor în lumină.” (The last supper, în vol. ”Euridice şi umbra”).

Femeia iubită reinstaurează spiritul în lumea poetului şi îl renaşte îndumnezeit, existenţa ei constituindu-se după exemplul celei care a  acceptat destinul de a-l naşte pe Dumnezeu-omul: „Te voi naşte, mi-ai zis / dacă voi da greş / mă ofer zeilor / să fiu arsă de vie… / Şi deodată / îmi aprinde inima / ultima ta lacrimă / aidoma sângelui aceluia / care a murit să-mi spună / că nu Dumnezeu a creat Răul […] / Şi plâng / şi mă trezesc / ca dintr-un vis al materiei / care şi-a uitat pentru o lungă vreme / spiritul” (Naştere, în vol. ”Euridice şi umbra”). Oedip, omul limitat de soartă, condamnat la păcat şi la orbire, se eliberează prin combustie purificatoare, la fel cum Isus – noul Adam – îl purifică prin jertfa sa pe Adam cel apăsat de păcatul originar. Modelul cristic transcende cerurile, limitările muritorilor şi zeilor: „Desculţ merg prin praful de care se tem / muritorii şi zeii / […] La capătul orb al potecii de jar / aud o grădină / în ea voi să intru, să fiu tânăr iar / în cerc de lumină” (Oedip, în vol. ”Dialog la mal”). Heracliteanul Cezar Baltag proiectează pe râul lumii, la nivelul intermediar marcat de simbolurile păsării şi şarpelui, taina Dumnezeului-om venit să ne lumineze şi să ne lase semne: „o pasăre / cu toate zborurile în sine / o iarnă / cu toate ninsorile într-un om / un deal / cu toţi arborii într-un şarpe / un om / cu cămaşa în râu / luminând” (Taină, în vol. ”Dialog la mal”).

Artiştii au harul comunicării. O formă de manifestare a acestuia este ascultarea tuturor vocilor interioare. Cineva din Cezar Baltag simte gnostic: „Ea este falcăra care vrea să-şi salveze sufletul / din adânca peşteră / în care e închis” (Dansatoarea, în vol. ”Euridice şi umbra”); „sufletul va pleca / din temniţa sordidă / a trupului” (Somaseme, în vol ”Euridice şi umbra”). Imaginea lui Dumnezeu este văzută pălind în creaţia Sa: „un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte / necroza paradisului din el” (Monada, în vol. ”Poeme”). O voce a lumii tehnologizate, în derută, îl interpelează „amical” pe Creator: „Pa Doamne. Ne vedem în celălalt / în celălalt eon / dacă mai vine vreunul. / Pa. / Lumea e în vacanţă. / Lumea a fost. / Ceva a fost în tot cazul.” (Hotel, în vol. ”Dialog la mal”). Prin moartea soţiei sale, poetul a cunoscut faţa teribilă a sacrului şi îndoiala. Drama personală se absoarbe în mitul Orfeu-Euridice, iar Dumnezeu este „somat” de către poet să coboare în Infern pentru a susţine măreţia Cerului: „De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne / măcar c-o înviere tot le erai dator […] / Mă-ntreb de-a ta lumină sângele meu străin e? / Străină e tristeţea cu care azi te strig? / Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: / dacă ne pierzi în noapte în cer se face frig.” (Ad Inferos, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu sensibilitate mistică simte Cezar Baltag legătura de în-fiinţare dintre Dumnezeu şi om: „Oare trecerea noastră un fum e? / Te implor luminează şi fii. / Peste-o clipă se-ntunecă-n lume / şi eu nu te pot Doamne trezi…” Dumnezeu şi omul sunt una, şi totuşi, „partea” lui Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât acest întreg, iar drumul credinţei un fel mai înalt de infinit: „Te chem când toate vorbele mă dor / Pe limba mea ca într-un pat de iască / Vocala nerostită-n care mor / Stă neclintită gata să te nască / […] Iar dacă noaptea tot va fi să cadă / Fă altu-n locu-mi care să te vadă” (Eram arşiţa ta la amiază, în vol. ”Dialog la mal”) Timpul circular, infinitul rău, capcana pregătită să prindă omul aflător într-o clipă de necredinţă, se opune timpului vertical şi sacru: „Azi plini-voi în lacrimi porunca, povara: / să mori, să te naşti, să învii, să  învingi. / Îţi spui: am ajuns. Şi iată, se topeşte cum ceara / malul de cum îl atingi. / La un fir de vedere, la un pas de orbire / ţărmul începe să plece, recad în şuvoi; / umbra et pulvis sumus, iubire. / Lumina se surpă hohotind peste noi.” (Umbra et pulvis, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu ameninţarea acestui timp circular s-a luptata poetul, urcând ca pe o scară a lu Iacob, din încercare a vieţii în încercare: „Mai alb cu o oboseală / mai treaz / cu un urcuş / mai aproape, de punctul alfa / cu o noapte de insomnie / tot mai departe de linişte / tot mai aproape de ea / izbind năprasnic cu inima / dintr-o oboseală într-alta” (Dimineaţă, vol. ”Dialog la mal”). În tradiţia creştină ezoterică, inima este locul de întâlnire a omului cu – şi de întemeiere a omului prin  Isus. În viziunea poetului, Dumnezeu interior care, trans-figurare a Meşterului Manole, îl constituie pe om ca edificiu al sacrului, îl rezideşte pentru dialogul cu Dumnezeu – Tatăl prin jertfa şi iubirea Sa: „Trec zidari pe cereştile schelete / şi îngeri cu faţa amară / parcă suie pe oasele mele, / pe coastele mele coboară. / Poate-n trup e închisă vecia /şi-ngroparea luminii în trup e / ritualul legând temelia / bolţii mele să nu se mai surpe. / La-ntâlnirea de lumi paralele / pe dealul cu zodii târzii / e un du-te-vino de stele / ca-naintea unei epifanii” (Pe deal, în vol. ”Dialog la mal”).

Personalitate complexă: discipol al lui Mircea Eliade – cum îi plăcea să se numească, fiu al unui preot fugit călare din Basarabia, iniţiator în probleme de religie pentru grupul de prieteni din jurul poetului Nichita Stănescu, cunoscător şi iubitor de folclor ţigănesc, deprins cu moartea altora (sub vegherea sa i s-au stins întâi fratele, apoi soţia) ori cu ameninţarea propriei morţi (a suferit o operaţie grea), capabil de fină ironie şi autoironie, cuprins de transe mistice în singurătatea biroului său, Cezar Baltag a avut parte de clipe în care – prin ochelarii săi aburiţi pentru formele cotidianului – a zărit Lumina. A mărturisit aceste revelaţii în câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale. În Călătorul (din vol. ”Dialog la mal”), cel  care primeşte iluminarea o plăteşte cu suferinţă asumată: „Una câte una / Călătorul îşi smulge din trup / zilele orbitoare / ca nişte făclii ce numai / de la rănile sale adânci / se pot aprinde / şi le împlântă la marginea drumului său / […] vulnerant omnes, ultima necat – toate rănesc, ultima răpune, / dar câtă lumină!” Celor care învaţă să-şi deschidă ochii Spiritului, Cerul li se arată într-o străfulgerare: „ca şi cum / toţi orbii ar vedea / ca şi cum / n-am mai bea întuneric / ca şi cum / am auzi numai alb / ca şi cum / lumea ar fi un fulger / ca şi cum / în cerul gurii ar străluci soarele / ca şi cum / lumina, lumina, lumina…” (Sicut in coelo, în vol. ”Dialog la mal”).

***

Azi, in loc de concluzie:

Mulțumesc, Cezar Baltag.

Advertisements

2 thoughts on “Poeții pot salva Lumea? Aceasta e Întrebarea!

  1. sunt sceptic la această întrebare
    cum vrei să se salveze lumea cu … poeţii!?

    în veacul ăsta nu-i timp de mirare
    răzbesc doar cei cu certitudini şi … pretenţii

  2. prietene de hoinăreală
    cu lucruri bine țintuite lumea moare
    incertitudinea e farmecul Vieții
    altfel ar fi o mare păcăleală

    m-aș plictisi letal daca aș ști
    ce vei simți ori vei gandi
    cand vei veni ori cand nu vei veni

    vreau sa ma mir vreau să mă joc
    poemele incetișor să mi le coc

    iar Lumea ne va rasplati…

    Altfel, Altunde, vom ”răzbi”…

    (PS. Acum m-am adunat pe-acasa).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s