Olimocșii sunt răi? Genetică și epigenetică.

Standard

Sunt in camera mea. Ceva mă ciupește de picior și mă doare tare.
-Cine ești? – întreb eu, șocată.
-Un olimocs, un olimocs! – aud un glăscior ascuțit.
-De unde vii, ești cumva un extraterestru?
-Da, da!

Mereu mi-am dorit să întâlnesc un extraterestru. Și iată că prietena mea confecționa unul pentru mine.
-Ce cauți pe aici?
-Miroase frumos a mâncare la voi!
E drept, îmi place să gătesc.
-Voi, olimocșii, sunteți răi? Toți ciupesc așa?
-Doar fetele sunt rele la noi!
-De ce?
-Pentru că mamele lor au fost rele cu ele!
-Și mamele lor de ce sunt rele?
-Pentru că și mamele lor au fost rele cu ele!

Mica mea prietenă de 5 ani emitea un adevăr terapeutic incontestabil: problemele copilului sunt problemele familiei sale. Spre a vindeca fetițele, ar fi nevoie să vindecăm mamele…
și tații, măcar două generații.

Olimocsul nostru putea fi îmblânzit dacă te jucai cu el. Vin într-o zi acasă și găsesc holul meu lung vraiște. Soțul meu se jucase pe săturate cu ea.
-Ne-am pus cozi și ne-am alergat pe aici, mărturisește el încântat. (Îmi amintesc de filmul ”Avatar”, cel dezavuat de intelectuali. Ce mult îmi doream și eu o coadă minunată ca a lor, simbol al libertății și tandreței!)

Noi nu avem olimocsii noștri. Îl iubim mult pe acesta și el știe. Bunica îi spune:
-Nu-l mai deranja pe d-l X!
Ea raspunde mustăcind:
-Buni, tu nu vezi că și el e fericit?!

Cu mine juca un joc mai elaborat. Ea era o cățelușă pe care stăpâna o gonise în stradă. Eu o luam la mine în casă, ea își aducea și soțul. Eu îi îngrijeam pe amândoi. Apoi venea momentul care ei îi plăcea cel mai mult: eu o ajutam să nască mulți cățeluși. Am învățat multe despre naștere atunci, căci era jocul ei preferat și îl jucam oridecâteori avea ea chef.
Familia lor era tare frumoasă, ca în visurile unui copil fericit. Nimeni nu ciupea pe nimeni.

Advertisements

Melc, melc, codobelc… Terifiantele mărunțișuri ale vieții.

Standard

Ne plimbăm prin parc. Undeva, într-un cartier de la periferia metropolei București. Mie îmi place să înregistrez ce se întâmplă în jurul meu, să ascult ce vorbesc oamenii. O fi o deformație profesională, o fi o pornire genuină, cine să mai știe, că e ”boală” veche, cronicizată.

Cum mergeam noi așa, văd pe o bancă un puști de vreo 10-11 ani, stând singur. De fapt, nu prea singur, căci l-am auzit rățoindu-se la melcul de lângă el: ”Scoate coarnele!”, ”Scoate, măi, coarnele!”. Animăluțul nu mai era decât cochilie, iar băiatul extrem de frustrat și de insistent. Mi s-a făcut milă de amândoi. I-am cerut voie să mă așez lângă el, i-am spus că și eu mă jucam cu melcii în copilărie. L-am întrebat dacă știe cântecelul potrivit. Nu-l știa. Atunci l-am întrebat dacă cei mari strigă la el. Strigau, desigur, spre a-l face să respecte diverse reguli. Melcul ăsta nu era de loc cuminte, de loc ascultător. L-am rugat să-și amintească în ce fel se simte când se țipă la el, dacă îi place. Nu-i plăcea. I-am povestit cum aude o ființă așa mica o voce puternică. Cum se sperie și se ascunde de frică. A priceput. I-am cântat amandoi melcului, încetișor. Am stat nemișcați când el a început să exploreze noua lume cu cornițele. Apoi i-am vorbit bland și calm. L-am observant împreună, cu atenție și cu dragoste.

Eu am plecat, ne-am continuat plimbarea, am ocolit parcul. A durat ceva. La întoarcere, am trecut pe lângă aceeași bancă. Puștiul meu i se adresa amabil melcului: ”Ce mai faci, prietene?” Nu i-am deranjat.

Mergeam și cugetam. Ce lume sonoră construim pentru copii? Una în care părinți obosiți și frustrați țipă la ei, conducători auto ultranemulțumiți se înjură în intersecții, aleșii poporului urlă unii la alții pe unde apucă, profesori care și-au greșit cariera urlă spre a fi ascultați, alți copii urlă și ei spre a fi băgați în seamă, cumpărători ridică glasul la vânzători și viceversa, muzici de mai proastă ori de mai bună calitate urlă în locuri publice , ori la petrecerile noastre, spre a ne ”deconecta” etc.etc.etc.

Da, încet-încet, surzim și ne de-conectăm. Lucrul cel mai greu de îndeplinit a devenit să ne auzim și să ne ascultăm unii pe alții. Să existăm împreună.