Melc, melc, codobelc… Terifiantele mărunțișuri ale vieții.

Standard

Ne plimbăm prin parc. Undeva, într-un cartier de la periferia metropolei București. Mie îmi place să înregistrez ce se întâmplă în jurul meu, să ascult ce vorbesc oamenii. O fi o deformație profesională, o fi o pornire genuină, cine să mai știe, că e ”boală” veche, cronicizată.

Cum mergeam noi așa, văd pe o bancă un puști de vreo 10-11 ani, stând singur. De fapt, nu prea singur, căci l-am auzit rățoindu-se la melcul de lângă el: ”Scoate coarnele!”, ”Scoate, măi, coarnele!”. Animăluțul nu mai era decât cochilie, iar băiatul extrem de frustrat și de insistent. Mi s-a făcut milă de amândoi. I-am cerut voie să mă așez lângă el, i-am spus că și eu mă jucam cu melcii în copilărie. L-am întrebat dacă știe cântecelul potrivit. Nu-l știa. Atunci l-am întrebat dacă cei mari strigă la el. Strigau, desigur, spre a-l face să respecte diverse reguli. Melcul ăsta nu era de loc cuminte, de loc ascultător. L-am rugat să-și amintească în ce fel se simte când se țipă la el, dacă îi place. Nu-i plăcea. I-am povestit cum aude o ființă așa mica o voce puternică. Cum se sperie și se ascunde de frică. A priceput. I-am cântat amandoi melcului, încetișor. Am stat nemișcați când el a început să exploreze noua lume cu cornițele. Apoi i-am vorbit bland și calm. L-am observant împreună, cu atenție și cu dragoste.

Eu am plecat, ne-am continuat plimbarea, am ocolit parcul. A durat ceva. La întoarcere, am trecut pe lângă aceeași bancă. Puștiul meu i se adresa amabil melcului: ”Ce mai faci, prietene?” Nu i-am deranjat.

Mergeam și cugetam. Ce lume sonoră construim pentru copii? Una în care părinți obosiți și frustrați țipă la ei, conducători auto ultranemulțumiți se înjură în intersecții, aleșii poporului urlă unii la alții pe unde apucă, profesori care și-au greșit cariera urlă spre a fi ascultați, alți copii urlă și ei spre a fi băgați în seamă, cumpărători ridică glasul la vânzători și viceversa, muzici de mai proastă ori de mai bună calitate urlă în locuri publice , ori la petrecerile noastre, spre a ne ”deconecta” etc.etc.etc.

Da, încet-încet, surzim și ne de-conectăm. Lucrul cel mai greu de îndeplinit a devenit să ne auzim și să ne ascultăm unii pe alții. Să existăm împreună.

Advertisements

4 thoughts on “Melc, melc, codobelc… Terifiantele mărunțișuri ale vieții.

  1. Sub acoperirea eternei scuze că nu avem timp, se petrec adevărate drame reale la nivelul modului în care cresc și se dezvoltă copiii noștri. Problema e că realizăm târziu lipsa de importanță a lucrurilor cărora le-am dedicat timpul nostru. Eu nu am să cred niciodată că există părinți rău intenționați în ceea ce privește viitorul copiilor lor. Și totuși asistăm aproape zilnic la cazuri cum a fost cel al fiului senatoarei Plăcintă. Și e mare păcat … 😦

  2. Sunt cateva evenimente pentru care oamenii nu au nici o pregatire. Printre ele si facerea si cresterea copiilor. Pare hilar ce spun, ma refer de fapt la a-l face la momentul potrivit, pentru el și nu pentru cimentarea familiei in deruta.Se fac la intamplare, se cresc dupa posibilitati. Terapeutii consiliaza familia inainte de a consilia copilul. Apoi, eventual, simultan. Altfel e ca la bietul Manole: ce cladesc ei la cabinet, se darama acasa.
    Candva, cand vreme voi avea, voi scrie despre Marile evenimente ale vietii prin care trecem ca orbetii.

  3. Ce noroc mi-a harazit soarta sa va stau in preajma o vreme, exact la varsta la care se asezau reperele in calea mea… Si ce bucurie sa va simt mereu alaturi pe bancutza vietzii! Multumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s