Creative writing

Standard

merg

singură în noapte
sunt
pe timpul meu

aștept să se deschidă Calea
deodat’
din ce în ce mai atonă
mă simt celulele
creative writing
pe urmele Flautului spart
eu știu acum
că nimica nu e peste poate
nu-mi spune
că nimeni chiar nimeni nu va veni

o
ce hidoasă minciună și lașă
poate fi viața
și ce ovine cuminți în țarcurile vremii
pot să-mi apară astăzi
diurnele înțelepciuni

***********
1794785_474086656029242_1953665549_n

(https://www.facebook.com/OuvrirLesPortesDeLaPerception)

Advertisements

Vrei să ne jucăm? O ieșire din timp.

Standard

Iubesc iarna și zăpada. Când ninge la munte îi simt mirosul aici, în București. Poate pentru că mi-am petrecut copilăria și adolescența în Bucovina.
De obicei, în prima seară cu zăpadă ies în parc și, când nu mă vede nimeni dintre oamenii serioși, mă las să cad cu voluptate apoi admir urmele pe care le-am lăsat pe o întindere de un alb perfect.
Iarna asta nu m-am mai aruncat în zăpadă. N-am avut vreme, n-am avut chef. M-am plimbat însă singură prin parc într-o zi cu chiciură și mi-am amintit o tare frumoasă întâmplare dintr-o altă iarnă a mea. Să tot fie vreo cinci-șase ani de atunci.

Eram singură, am ieșit în parc să mă odihnesc. M-am oprit la un moment dat să contemplu un pâlc de copăcei încărcați de ninsoare. Cum ședeam așa, într-o mare liniște, vine spre mine unu’ mic, de vreo 5 anișori, nu mai mult, se proțăpește în fața mea și mă întreabă:
-Vrei să ne jucăm?
-Da! I-am răspuns cu promptitudine, pentru că nu pot rezista invitației la joacă pe care un copil mi-o face.
Mămica lui era mai la distanță și l-a apostrofat:
-Nu o deranja pe doamna!
I-am explicat că nu mă deranjează. Lui nici că-i păsa de admonestare, cred că nici n-a auzit-o. El știa, cu acuitatea pe care copiii o au până ce le-o tocește ”educația”, că mie îmi place să mă joc și că mi-a făcut o bucurie.
Am construit așadar tot felul de chestii care se pot construi cu zăpadă, crenguțe uscate de pe jos și ceva imaginație. Cooperam grozav. Se însera. Mama ne privea de la distanță.
(Apropo, n-am înțeles niciodată de ce mamele își privesc de la distanță copiii care se joacă, atunci când ei sunt singuri, fără alți copii. Nu pricep de ce nu se joacă și ele cu ei, inventând jocuri împreună).
La un moment dat, politicoasă, doamna îmi zice:
-Va plânge după dumneavoastră când veți pleca.
Eu am răspuns, cu aceeași siguranță cu care puștiul m-a abordat:
-Nu va plânge, o să vedeți.
A venit vremea să plec, așa că i-am spus partenerului meu de zăpadă:
-Știi, acum eu trebuie să plec acasă. Ne mai vedem mâine pe aici. Termină tu treaba, te rog.
Senin, omul mi-a spus:
-Pa!
Și a continuat să finiseze liniștit construcția noastră.

A fost aceasta una dintre întâlnirile semnificative ale vieții mele. Una în care sufletele se ating și ard împreună un timp fără să lase în urmă cenușă.