Dealul: O colorată călătorie a sufletului. Pagina X din Hexagon.

Standard

images (1)

Deschid iar, la întâmplare, caietul jerpelit de vremuri al novelei ”Aici sunt olimocși”. Voi transcrie acum câteva pagini din Jurnalul Mariei. Aici, la mine în Hexagon, ele se pot încărca de liniște și pot elibera sensuri.

.

Mai încercăm un sandwich pentru suflet, un decupaj în semirealitate?

Răsfoiesc scrisoarea Ioanei. Nu mă așteptam s-o primesc. Cu atât mai stranie, cu cât autoarea ei, aflată într-un grup de studente care asistau la orele mele de cabinet, mi se păruse distrată, mai degrabă lipsită de chemare pentru meserie.

”V-am contrariat, știu. Mai ales, prin comparație cu acești colegi ai mei inteligenți și silitori, gata să noteze în carnet totul, iute-iute.
Vedeți, mie îmi plac pajiștile alpine [- Și mie îmi plac!].
Când ați pregătit-o pe Monica pentru reîntoarcerea în clasă, eu n-am mai reușit să stau cuminte pe scaun. Habar n-am cum a decurs demonstrația următoare.

M-am lăsat absorbită într-o mare pictură, re-compusă în mintea mea, ca un puzzle. Artistul reprezenta același deal, în cinci ipostaze. Cinci tablouri înșirate unul lângă altul, poate încărcate de redundanță pentru un ochi grăbit.
Dar sunetul glasului dumneavoastră mă ajuta să-mi reglez pașii după respirația lor lentă.
Mă simțeam din ce în ce mai calmă și mai încărcată de energie pe măsură ce mă apropiam de trupul greoi și verde peste care pictorul azvârlise o pâclă gri.
Și am intrat. Se lăsa seara, însă eu știam că sclipirea din dreapta, abia perceptibilă, vine de la o grămăjoară de spini albi. Un proces complicat de reflexie și de mișcare pervazivă a luminii. Mă amețea parfumul insidios al Sângelui Voinicului. Sub apăsarea lui, iarba șerpuia în tonuri ciclamen. Mergeam cu pasul măsurat, fiindcă nimic nu-i mai înșelător decât capcanele unui deal în amurg. Poteca ocolește, și când cred că încep să urc, constat că nu am făcut nimic altceva decât să sar în tabloul următor.
Aici Dealul se lățea amenințător , pur și simplu era o flacără roșu-oranj. Frigea și mă întrebam dacă iarba unui deal se poate usca în așa măsură încât să ia foc de la căldura degetelor cuiva (- Nu atingeți exponatele, vă rugăm!). Sau poate sângele meu, zbătându-se prea tare în artere devenise parte a imaginii, o pată generoasă de ulei, cu nuanțe de roșu diversificându-se la infinit. Mergeam, mergeam, uitasem că mi-am dorit cândva să urc, și – între timp – cărarea se alungise sub pașii mei, violet. Sărisem din nou, eram în altă pictură, iar pe cer se profilau două retorte, unite prin curgerea reflectată a tonului vioriu. Se văd Semnul Cerului și Semnul Pământului. Eu sunt, imagine în imagine, un tânăr de o paloare transparentă, port pe umeri o mantie violet. Stau undeva la mijloc și mă căznesc să țin palmele astfel încât linia orizontului să fie dreaptă, asemenea potecii pe care trupul meu înaintează.
Apoi totul devenea alb, sângele se retrăgea undeva în adâncul ființei mele. Simțeam cum se așază povara zăpezii peste apele sale ascunse și fierbinți. Semințe încolțesc, prefigurând o gâdilare a nărilor. Apoi explodează – Cum!? – verdele veronese și asta mă face să cred că am ajuns totuși în vârf, că sunt aici pentru o triumfală re-naștere…dar nu urca decât privirea mea, eu rămâneam mereu jos, prizonieră a potecii. Ocoleam reiterativ Dealul, precum călătorii rătăciți pe infinitul rău al unui cerc. Când înțeleg că îmi doresc acum o lume cu început și sfârșit, cuprinsă în Una infinit mai mare, mă las să alunec pe o diagonală și mă ridic. Știu că urc pentru că văd cum verdele se dezgălbenește ca și cum cineva ar separa pigmenții foarte încet, foarte delicat. Mă simt absorbită în ceva ce nu mai e Dealul. Ar putea fi – oare – imaginea lui reflectată de cer?

Sau… dacă mă înnecasem în irisul unuia dintre ochii dumneavoastră care mă priveau intens și profund??”

N-am privit-o niciodată ”intens și profund”. Privirea mea nu s-a oprit niciodată stăruitor asupra ei…
Dar privesc și re-privesc lumea întrezăribilă printre rândurile acestei scrisori, ori plutind pe deasupra lor, acum, când simt că aș putea nimeri în capcanele ireversibile ale unui amurg sordid.

Citesc iar scrisoarea ta, Ioano, oridecâteori am senzația că ceva indefinibil mi se așază în cale, mă încolțește cu întortocheri perverse.
Cât despre mine, mă simt mereu în trecere, mă las prinsă un timp într-un conglomerat de gesturi, ființe, fraze, emoții, căutând să par, să fiu, cât mai ”de-a casei”. Însă traiul meu este o curgere de înnodări și urcări. Ca și cum o briză, a cărei statornicie e hoinăreala, s-ar solidifica din vreme în vreme, undă intersectabilă temporar cu timpul terestru. Pe acel platou solid ea speră, atinge zonele interzise ale Celuilalt, mișcă ceva în lanțul evenimentelor, apoi se retrage, se rupe și mai planează o vreme, pasăre mare și albă, al cărei trup vibrează mereu după coordonatele altui țărm.

Fine.

P.S. Tot din Jurnalul Ioanei:
https://marginaliamarginalia.wordpress.com/2013/07/11/salt-vital-cu-sufletul-in-douasprezece-culori-3/

Advertisements

Superba neștiință

Standard

maini-spre-ruga_9b7536a6b3be02

.

duminică trează
amiază
timp lunecând proaspăt spre vară

într-o zi cu miros rotund
am întâlnit unul din cei 36
după nimb
păr basmaua albită de soare
mâinile odihnindu-se una peste cealaltă
text
ţesătură cu literele degetelor îngroşate
trupul cuminte pe banca cenuşie
lângă bordura trotuarului şi
suflet
prea mult spre mine plutind
dragoste desprinsă de inimă
străveziu
fum de sunete înalte
pământul bolta cerească frumos apropiate
departe

o
superba neştiinţă de sine a numinoşilor
arând cu călcâiul
gol
câmpuri minate

Miracolele vieții. Pagina IX din Hexagon.

Standard

*

Am fost in parc. Am meditat mergând. Asta mi se întâmplă uneori când mă plimb. Și am venit aici să prelucrez ce am înghițit. Stau intinsă pe canapea, ascult ”Angel Love” și las gândurile să se re-așeze, să se re-asocieze.

Îmi amintesc de bietul măgăruș care se oprește din vreme in vreme caci are nevoie de liniște să prelucreze ceea ce a înghițit. Oamenii spun că e încăpățânat pentru că se oprește și nu mai poate fi convins să înainteze când are de digerat ceva. Multe mai spun oamenii, despre animale și despre semenii lor, fără pic de compasiune și de cugetare.

.

Privesc florile. Privesc copacii înfloriți.
Totul este extrem de simplu. Florile ”știu” ce culori să aibă, cele mai insolite și în același timp armonioase combinații de nuanțe sunt posibile în lumea lor. Dacă aș fi pictor, de la ele aș învăța Teoria culorilor. Îmi amintesc de un pictor pe care l-am cunoscut . Se numea Lowendal. Ne spunea, nouă amatorilor care am apucat să primim câteva lecții de desen de la domnia sa, înainte să moară, că pentru a desena o plantă vie e nevoie să învățăm să simțim cum crește ea. Și pentru a desena bine mesele dintr-o cârciumioară e nevoie să simțim atmosfera de acolo. Nu doar să privim și să știm ce e perspectiva.

Plantele sunt frumoase pentru că acesta este modul lor cel mai sănătos de a fi. Ele trăiesc în armonie cu Pământul și unele cu altele și le e bine. Grădinarii care îmi plac sunt cei care se amestecă în viața lor abia după ce le-au observat îndelung și au învățat să primească de la ele sugestii de îngrijire și de intervenție.

Gândul îmi alunecă spre un om drag de la care am moștenit câteva pilde. Una aș numi-o ”Pepiniera”. Când eram frustrată de nedreptățile vieții, el îmi spunea că noi, oamenii, suntem ca niște pomișori ori copăcei într-o pepinieră: la unii s-a întâmplat să ajungă mai mult îngrășământ ori mai mult soare, la alții mai puțin. Copacii înțelepți din parcul meu reușesc să existe folsind la maximum ceea ce limitările vieții lor le oferă și fiecare produce un pic măcar din ceea ce noi ne-am obișnuit să numim – mecanic – ”frumusețe”. Mai propriu s-ar putea numi – cred eu – ”sănătate”. Un copac pe jumătate uscat are o mlădiță tânără pe un trunchi înnodurat de traume …și crenguța asta a înflorit. Are flori la fel de minunate ca cele ale fraților mai norocoși.
Niciodată nu e prea târziu ori prea indecent să înflorești.

Aici, în parcul nostru, cresc prin iarbă pâlcuri de buruieni. Nu le-au stârpit, au înțeles că și ele pot fi frumoase, puse un pic în valoare. Miraculoase sunt, de pildă, florile de nu-mă-uita sălbatică. Și extrem de fagile dacă le faci buchet și vrei să le duci în casă. Nu-s de ”dus”, sunt de admirat, de respectat și de lăsat în lumea lor.

Da, mă pot impresiona și hibrizii, produsele sofisticate ale horticultorilor. De multe ori însă, aceste creații ”elitiste” au nevoie de condiții artificiale de existență. Sunt dependenți de noi în cel mai înalt grad cu putință.
Și iar îmi fuge gândul. La copii. Uite un copil care a învățat să meargă, acum se perfecționează. Privește – foarte curios – lumea. Ceva îl atrage irezistibil. Copiii vin în viața asta cu un rost. Se pare că noi facem totul să-i îndepărtăm de la el, să-i ”ajutăm” să-l uite.
Mama știe că acel ceva de care urmașul ei e interesat nu e lucrul cel mai frumos, cel mai de admirat, după standardele noastre. Poate fi o buruiană ori un câine vagabond.
Și îl trage de mânuță pe micuț spre ceea ce îi place ei ori știe ea că e ”educativ” de admirat.
Așa ne socializăm, devenim micii roboței ai civilizației comunitare. Maximal dependenți de ea. Cu cât mai performanți, cu atât mai dependenți, paradoxal.
Știți de ce se tem copiii? Nu de ”bau-bau” ci de teste, de concursuri, de momentul în care sunt scoși în față să răspundă, de notele mici și de supărarea părinților cand le iau. Iar concursurile vin peste ei din grupele mici de grădiniță, că așa e trendul.

Am cunoscut de curând un grup de copii. Ne-am jucat un timp împreună. Jocuri de dezvoltare. Într-o zi, le-am oferit niște măști ale fricii (cu expresia ei schițată) și le-am propus să le completeze, să le coloreze, să vedem și noi cum arată frica lor.
S-a produs un mic?! miracol în vreme ce lucram. O fetiță a spus: Mă uit în oglindă. Da, micul terapeut din ea se trezise și ne învăța ce avem de făcut mai departe. Așa că le-am spus tuturor să se uite în oglindă și să-și privească frica în față. Nu era frumoasă.
”Vreau s-o distrug” auzim o altă voce. Ne lăsăm conduse de al doilea mic?! miracol terapeutic și inventăm un ritual de destrămare a fricilor. Punem resturile măștilor la coș.
Da, dar o fetiță nu vrea să se despartă de frica ei. Nu e una foarte mare, zice ea. Prindem sugestia din zbor și vorbim cu ei despre frica-precauție.

Copăcei înțelepți mai sunt și copiii ăștia!

…Și vine ultima întâlnire a grupului, cu ceremonia oferirii reciproce de daruri. Și iar ei ”știu” mai bine ca noi (cele ultrașcolite și ultraformate) ceva.
Lipsește o fetiță. Noi propunem să i se confecționeze și ei daruri și să i le ducă cineva din grup. Ceremonia oferirii darurilor presupunea ca cel ce primește să fie așezat într-un loc privilegiat (pe o pernă, în cercul de încredere, iubire și acceptare, care conține și inima grupului, cerc construit simbolic în prima noastră întâlnire).
Trec toți prin acel loc și noi vrem să încheiem, să trecem la alt moment.
Când, deodată, ei întreabă: Dar A? Ei nu-i oferim darurile?
Aveau dreptate, Meseriaș era să lucrăm simbolic, ca și cum A se afla acolo, cu ei. Așa că am așezat în locul de onoare o pernuță simbolică pentru A, și am continuat cremonialul ca și când ea ar fi fost cu noi. Pentru că era, în sufletele și în mințile noastre.
Știați că aceleați zone din creierel se activează la stimulii reali ori imaginari definitorii pentru același obiect?
”Ca și cum” nu e o gratuitate luxoasă, ci o modalitate la îndemână de învățare, eliberare, relaționare.
Graba ne făcuse să uităm ceva ce învățasem de fapt în formările noastre.

.

Da, înțelepți copăcei mai sunt și copiii ăștia…

La revedere, parcule, la revedere flori, miracole, copii!

Metafora clepsidrei. Re-trăirea vieții. Pagina VIII din Hexagon.

Standard

images

Sticla lui Klein
images (1)

***

Sunt aici fiindcă ieri mi-a atras atenția o reclamă oarecare conținând imaginea unei clepsidre. Am avut o mică revelație și am venit s-o ”diger” în locul meu privilegiat.
O pernă sable e cea mai potrivită
.

.

Țin în mână clepsidra și privesc cum se scurge ușurel nisipul. Trecerea dintre cupele ei poate avea diferite îngustimi, iar asta va crea timpul scurgerii nisipului. Și, în plus, finețea prelucrării informației din grămăjoara de nisip. Curge câte puțin, mai puțin, pot stărui mai mult cu privirea asupra fiecărui ”bob”.
Curge mai întâi partea de jos, apoi cea de sus, așa că, la final, sensul citirii în a doua cupă e la fel ca în prima.

.

Brusc, îmi vine în minte starea de comă. La unii durează mai mult, la alții mai puțin. Ca în cazul clepsidrei mele, poate după cât de îngust este tunelul dintre lumi: cea pe care sufletul o părăsește, și cea în care el intră. Poate după cât de amănunțit e nevoie să-și examineze fiecare evenimentele vieții trăite.

Iar clepsidra ar trebui să circule printr-un fel de sticlă a lui Klein (un echivalent spațial al benzii lui Moebius), unde susul să devină mereu jos, astfel încât evenimentele vieții să curgă dinspre momentul prezent spre cele de la începutul ei.
Aceasta este ordinea pe care sufletul unui un om aflat în comă o străbate pentru analiza și re-semnificarea vieții sale. Știu asta din cărțile despre NDE, dar și de la prietenii care și-au asistat rudele.

În plus, trecerea dintre cupele clepsidrei ar putea avea îngustimi variabile, așadar un fel de nedeterminare, căci nevoia sufletului de a stărui asupra unui eveniment este mereu diferită – pe de o parte, iar în trecerea dintre cupe (lumi) avem , simultan, și sus și jos, nici sus nici jos – pe de altă parte.

Sub o altă formă, mă reîntâlnesc așadar cu o schemă a minții și a lumii dragă mie, cea a dinamicii opuselor, modelată de principiului terțiului inclus. Asta și fiindcă lumea de aici și lumea de dincolo formează, împreună, un complexio.

***

{Sticla lui Klein:
https://www.kleinbottle.com/whats_a_klein_bottle.htm

Banda lui Moebius:
http://www.jcu.edu/math/vignettes/Mobius.htm

NDE:
http://www.oddee.com/item_98610.aspx

Conversia de perspectivă, dinamica opuselor:
https://www.facebook.com/CarmenMariaMecu

http://convorbiri-literare.ro/?p=1472

(aici, reluat, cu figuri: Culianu schema de autor articol)}

.

FLATLAND

abbottedetext95flat10a

A visa, visare. Pagina VII din Hexagon.

Standard

images

*

Sunt vise pe care nu le uiți. Azi mi-am propus să contemplu câteva.
Perna visului? Poate indigo?!
Sunt ale mele sau ale altcuiva, mă întrebați? Dar ce importanță are asta aici, unde totul există împreună cu totul? Aici unde nu există eu și tu, aici unde mor și renasc simultan rosturile Lumii?

.

Vis 1

”Sunt o femeie uriașă, îmbrăcată într-o rochie albă. Mă văd ca într-o oglindă. N-am față.
Lucrez. Sunt într-un pustiu. Nisipul e alb murdar. Eu construiesc piramide. Mici, le așez în jurul meu, par foarte consistente. Clădesc, clădesc, clădesc. Nu știu ce simt, poate nimic nu simt. Din vreme în vreme, vântul spulberă câteva, eu ridic altele”.

Vis 2

”Nu mă văd. Mă simt doar. Știu că sunt o femeie foarte îndurerată. În jurul meu, rude și prieteni. Ei mă obligă să înghit niște romburi. Ciudate romburi. De culoare ciclamen, translucide, par a fi alcătuite dintr-o materie organică, sunt ca niște bomboane din acelea de jeleu. Înghit, ele alunecă pe gât și simt o infernală durere interioară. Ei stau în jurul meu și nu mă lasă să mă opresc”.

INTERPRETARE?! Asta vreți?
Ei bine, eu cred că seamănă a vise jungiene de ”individuare”, altfel spus, de creșterea și de dobândire a cunoașterii de sine.
Nu le putem înțelege decât luate împreună. O femeie, aceeași femeie, e eroina principală.
Ea trăiește, invață, o doare și se transformă.

Proiectează din sine, scoate și vede în exterior imagini (bărbați? evenimente?), ca și cum ar fi reale. Le așază peste oameni vii, desigur. Nu pe ei îi vede însă ea, ci propriile creații abstracte, fără viață.
Imagini rigide și totuși inconsistente.
Extrem de perseverentă. Obositor de harnică.

Apoi, lumea, oamenii, umplu de viață, de carne și de sânge, ”proiecțiile”, adică invențiile ei. Le transformă, din abstracțiuni intelectuale, în prezențe și trăiri vii, concrete.
Mai mult, romburile sunt tridimensionale, deși subțiate. În fiecare dintre ele avem două piramide, două opuse, bază la bază.
Femeia ”introiectează”, adică ”înghite”, readuce imaginile – îmbogățite de viața în lume – înlăuntrul ei. Trăiește toată suferința pe care Lumea ne-o poate produce atunci când dă viață imaginilor noastre și când le completează, reunind ”piramida” Binelui cu cea a Răului, într-un ”romb” alunecos și viu. Adică într-un om real, concret, cu bune și cu rele laolaltă.
O femeie maturizată de suferință, adusă la realitate, scoasă din iluzia Imaginarului de către cei apropiați. Oamenii vii din jurul ei.
Prieteni? Dușmani? Iubire? Ură?
Sigur durere asumată, schimbare, maturizare.

.

Vis 3

”Sunt în clădirea facultății mele. Cu trei bune prietene. Prin 1971-1972, după Tezele din iulie, prin care Ceaușescu punea botniță culturii.
Purtăm un coșciug nu prea greu, fiecare stând la unul dintre cele patru colțuri. Urcăm și coborâm cu el pe scări, de la un etaj la altul. Înăuntru zornăie niște bile goale.
Apoi, aud o voce care spune:
– A murit cultura română !
Asta-i tot, mă trezesc”.

Nimic de interpretat. Poate doar de asociat cu o imagine din real, culeasă ceva mai târziu. Merg la un cenaclu, la casa Studenților. Nu-mi place. Am senzația de sporovăială lipsită de sens. Și când gândesc eu așa, străbate sala o femeie de serviciu, ajunsă nu știu cum acolo. Femeia poartă două găleți goale, care zornăie sfidător. Eu iau întâmplarea metaforic. Râd mânzește în sinea mea. ”Sincronicitate”.

.

Vis 4

”Sunt în sufrageria mea. Mă pot ridica foarte ușor spre tavan, pot face giumbușlucuri în aer, pot merge pe pereți.
Mă străduiesc să arăt asta tuturor, dar ei nu vor să mă creadă, parcă nici nu m-ar vedea. Visul se repetă obsesiv. Până ce mă plictisesc. Mă mulțumesc să-mi trăiesc cu bucurie ”harul”, în singurătate-mi. Și nu mai visez acest vis”.

Interpretare? Uneori, poți fi singurul om care te recunoaște și te acceptă. Li s-a întâmplat multor descoperitori, multor deschizători de drumuri. Iar cultura n-a murit din asta.

P.S. Fiecare vis poate primi ”ț” interpretări, în funcție de cele ”ț” teorii cu care îl abordăm.
Eu am scris exact ce am simțit că-mi vine să spun acum. Atât și nimic mai mult.

14

Standard

Un blog care îmi place.
Anonimitatea poate fi uneori bună și frumoasă.

(Atunci când oamenii nu o folosesc spre a răni alți oameni.
Atunci când ei trimit IUBIRE spre semenii lor).

"The5thelementblog"

Inainte de a-ti mangaia chipul cu mainile mele, puteam sa te pictez cu ochii inchisi. Cu ei deschisi n-as fi stiut…

View original post