Miracolele vieții. Pagina IX din Hexagon.

Standard

*

Am fost in parc. Am meditat mergând. Asta mi se întâmplă uneori când mă plimb. Și am venit aici să prelucrez ce am înghițit. Stau intinsă pe canapea, ascult ”Angel Love” și las gândurile să se re-așeze, să se re-asocieze.

Îmi amintesc de bietul măgăruș care se oprește din vreme in vreme caci are nevoie de liniște să prelucreze ceea ce a înghițit. Oamenii spun că e încăpățânat pentru că se oprește și nu mai poate fi convins să înainteze când are de digerat ceva. Multe mai spun oamenii, despre animale și despre semenii lor, fără pic de compasiune și de cugetare.

.

Privesc florile. Privesc copacii înfloriți.
Totul este extrem de simplu. Florile ”știu” ce culori să aibă, cele mai insolite și în același timp armonioase combinații de nuanțe sunt posibile în lumea lor. Dacă aș fi pictor, de la ele aș învăța Teoria culorilor. Îmi amintesc de un pictor pe care l-am cunoscut . Se numea Lowendal. Ne spunea, nouă amatorilor care am apucat să primim câteva lecții de desen de la domnia sa, înainte să moară, că pentru a desena o plantă vie e nevoie să învățăm să simțim cum crește ea. Și pentru a desena bine mesele dintr-o cârciumioară e nevoie să simțim atmosfera de acolo. Nu doar să privim și să știm ce e perspectiva.

Plantele sunt frumoase pentru că acesta este modul lor cel mai sănătos de a fi. Ele trăiesc în armonie cu Pământul și unele cu altele și le e bine. Grădinarii care îmi plac sunt cei care se amestecă în viața lor abia după ce le-au observat îndelung și au învățat să primească de la ele sugestii de îngrijire și de intervenție.

Gândul îmi alunecă spre un om drag de la care am moștenit câteva pilde. Una aș numi-o ”Pepiniera”. Când eram frustrată de nedreptățile vieții, el îmi spunea că noi, oamenii, suntem ca niște pomișori ori copăcei într-o pepinieră: la unii s-a întâmplat să ajungă mai mult îngrășământ ori mai mult soare, la alții mai puțin. Copacii înțelepți din parcul meu reușesc să existe folsind la maximum ceea ce limitările vieții lor le oferă și fiecare produce un pic măcar din ceea ce noi ne-am obișnuit să numim – mecanic – ”frumusețe”. Mai propriu s-ar putea numi – cred eu – ”sănătate”. Un copac pe jumătate uscat are o mlădiță tânără pe un trunchi înnodurat de traume …și crenguța asta a înflorit. Are flori la fel de minunate ca cele ale fraților mai norocoși.
Niciodată nu e prea târziu ori prea indecent să înflorești.

Aici, în parcul nostru, cresc prin iarbă pâlcuri de buruieni. Nu le-au stârpit, au înțeles că și ele pot fi frumoase, puse un pic în valoare. Miraculoase sunt, de pildă, florile de nu-mă-uita sălbatică. Și extrem de fagile dacă le faci buchet și vrei să le duci în casă. Nu-s de ”dus”, sunt de admirat, de respectat și de lăsat în lumea lor.

Da, mă pot impresiona și hibrizii, produsele sofisticate ale horticultorilor. De multe ori însă, aceste creații ”elitiste” au nevoie de condiții artificiale de existență. Sunt dependenți de noi în cel mai înalt grad cu putință.
Și iar îmi fuge gândul. La copii. Uite un copil care a învățat să meargă, acum se perfecționează. Privește – foarte curios – lumea. Ceva îl atrage irezistibil. Copiii vin în viața asta cu un rost. Se pare că noi facem totul să-i îndepărtăm de la el, să-i ”ajutăm” să-l uite.
Mama știe că acel ceva de care urmașul ei e interesat nu e lucrul cel mai frumos, cel mai de admirat, după standardele noastre. Poate fi o buruiană ori un câine vagabond.
Și îl trage de mânuță pe micuț spre ceea ce îi place ei ori știe ea că e ”educativ” de admirat.
Așa ne socializăm, devenim micii roboței ai civilizației comunitare. Maximal dependenți de ea. Cu cât mai performanți, cu atât mai dependenți, paradoxal.
Știți de ce se tem copiii? Nu de ”bau-bau” ci de teste, de concursuri, de momentul în care sunt scoși în față să răspundă, de notele mici și de supărarea părinților cand le iau. Iar concursurile vin peste ei din grupele mici de grădiniță, că așa e trendul.

Am cunoscut de curând un grup de copii. Ne-am jucat un timp împreună. Jocuri de dezvoltare. Într-o zi, le-am oferit niște măști ale fricii (cu expresia ei schițată) și le-am propus să le completeze, să le coloreze, să vedem și noi cum arată frica lor.
S-a produs un mic?! miracol în vreme ce lucram. O fetiță a spus: Mă uit în oglindă. Da, micul terapeut din ea se trezise și ne învăța ce avem de făcut mai departe. Așa că le-am spus tuturor să se uite în oglindă și să-și privească frica în față. Nu era frumoasă.
”Vreau s-o distrug” auzim o altă voce. Ne lăsăm conduse de al doilea mic?! miracol terapeutic și inventăm un ritual de destrămare a fricilor. Punem resturile măștilor la coș.
Da, dar o fetiță nu vrea să se despartă de frica ei. Nu e una foarte mare, zice ea. Prindem sugestia din zbor și vorbim cu ei despre frica-precauție.

Copăcei înțelepți mai sunt și copiii ăștia!

…Și vine ultima întâlnire a grupului, cu ceremonia oferirii reciproce de daruri. Și iar ei ”știu” mai bine ca noi (cele ultrașcolite și ultraformate) ceva.
Lipsește o fetiță. Noi propunem să i se confecționeze și ei daruri și să i le ducă cineva din grup. Ceremonia oferirii darurilor presupunea ca cel ce primește să fie așezat într-un loc privilegiat (pe o pernă, în cercul de încredere, iubire și acceptare, care conține și inima grupului, cerc construit simbolic în prima noastră întâlnire).
Trec toți prin acel loc și noi vrem să încheiem, să trecem la alt moment.
Când, deodată, ei întreabă: Dar A? Ei nu-i oferim darurile?
Aveau dreptate, Meseriaș era să lucrăm simbolic, ca și cum A se afla acolo, cu ei. Așa că am așezat în locul de onoare o pernuță simbolică pentru A, și am continuat cremonialul ca și când ea ar fi fost cu noi. Pentru că era, în sufletele și în mințile noastre.
Știați că aceleați zone din creierel se activează la stimulii reali ori imaginari definitorii pentru același obiect?
”Ca și cum” nu e o gratuitate luxoasă, ci o modalitate la îndemână de învățare, eliberare, relaționare.
Graba ne făcuse să uităm ceva ce învățasem de fapt în formările noastre.

.

Da, înțelepți copăcei mai sunt și copiii ăștia…

La revedere, parcule, la revedere flori, miracole, copii!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s