Dealul: O colorată călătorie a sufletului. Pagina X din Hexagon.

Standard

images (1)

Deschid iar, la întâmplare, caietul jerpelit de vremuri al novelei ”Aici sunt olimocși”. Voi transcrie acum câteva pagini din Jurnalul Mariei. Aici, la mine în Hexagon, ele se pot încărca de liniște și pot elibera sensuri.

.

Mai încercăm un sandwich pentru suflet, un decupaj în semirealitate?

Răsfoiesc scrisoarea Ioanei. Nu mă așteptam s-o primesc. Cu atât mai stranie, cu cât autoarea ei, aflată într-un grup de studente care asistau la orele mele de cabinet, mi se păruse distrată, mai degrabă lipsită de chemare pentru meserie.

”V-am contrariat, știu. Mai ales, prin comparație cu acești colegi ai mei inteligenți și silitori, gata să noteze în carnet totul, iute-iute.
Vedeți, mie îmi plac pajiștile alpine [- Și mie îmi plac!].
Când ați pregătit-o pe Monica pentru reîntoarcerea în clasă, eu n-am mai reușit să stau cuminte pe scaun. Habar n-am cum a decurs demonstrația următoare.

M-am lăsat absorbită într-o mare pictură, re-compusă în mintea mea, ca un puzzle. Artistul reprezenta același deal, în cinci ipostaze. Cinci tablouri înșirate unul lângă altul, poate încărcate de redundanță pentru un ochi grăbit.
Dar sunetul glasului dumneavoastră mă ajuta să-mi reglez pașii după respirația lor lentă.
Mă simțeam din ce în ce mai calmă și mai încărcată de energie pe măsură ce mă apropiam de trupul greoi și verde peste care pictorul azvârlise o pâclă gri.
Și am intrat. Se lăsa seara, însă eu știam că sclipirea din dreapta, abia perceptibilă, vine de la o grămăjoară de spini albi. Un proces complicat de reflexie și de mișcare pervazivă a luminii. Mă amețea parfumul insidios al Sângelui Voinicului. Sub apăsarea lui, iarba șerpuia în tonuri ciclamen. Mergeam cu pasul măsurat, fiindcă nimic nu-i mai înșelător decât capcanele unui deal în amurg. Poteca ocolește, și când cred că încep să urc, constat că nu am făcut nimic altceva decât să sar în tabloul următor.
Aici Dealul se lățea amenințător , pur și simplu era o flacără roșu-oranj. Frigea și mă întrebam dacă iarba unui deal se poate usca în așa măsură încât să ia foc de la căldura degetelor cuiva (- Nu atingeți exponatele, vă rugăm!). Sau poate sângele meu, zbătându-se prea tare în artere devenise parte a imaginii, o pată generoasă de ulei, cu nuanțe de roșu diversificându-se la infinit. Mergeam, mergeam, uitasem că mi-am dorit cândva să urc, și – între timp – cărarea se alungise sub pașii mei, violet. Sărisem din nou, eram în altă pictură, iar pe cer se profilau două retorte, unite prin curgerea reflectată a tonului vioriu. Se văd Semnul Cerului și Semnul Pământului. Eu sunt, imagine în imagine, un tânăr de o paloare transparentă, port pe umeri o mantie violet. Stau undeva la mijloc și mă căznesc să țin palmele astfel încât linia orizontului să fie dreaptă, asemenea potecii pe care trupul meu înaintează.
Apoi totul devenea alb, sângele se retrăgea undeva în adâncul ființei mele. Simțeam cum se așază povara zăpezii peste apele sale ascunse și fierbinți. Semințe încolțesc, prefigurând o gâdilare a nărilor. Apoi explodează – Cum!? – verdele veronese și asta mă face să cred că am ajuns totuși în vârf, că sunt aici pentru o triumfală re-naștere…dar nu urca decât privirea mea, eu rămâneam mereu jos, prizonieră a potecii. Ocoleam reiterativ Dealul, precum călătorii rătăciți pe infinitul rău al unui cerc. Când înțeleg că îmi doresc acum o lume cu început și sfârșit, cuprinsă în Una infinit mai mare, mă las să alunec pe o diagonală și mă ridic. Știu că urc pentru că văd cum verdele se dezgălbenește ca și cum cineva ar separa pigmenții foarte încet, foarte delicat. Mă simt absorbită în ceva ce nu mai e Dealul. Ar putea fi – oare – imaginea lui reflectată de cer?

Sau… dacă mă înnecasem în irisul unuia dintre ochii dumneavoastră care mă priveau intens și profund??”

N-am privit-o niciodată ”intens și profund”. Privirea mea nu s-a oprit niciodată stăruitor asupra ei…
Dar privesc și re-privesc lumea întrezăribilă printre rândurile acestei scrisori, ori plutind pe deasupra lor, acum, când simt că aș putea nimeri în capcanele ireversibile ale unui amurg sordid.

Citesc iar scrisoarea ta, Ioano, oridecâteori am senzația că ceva indefinibil mi se așază în cale, mă încolțește cu întortocheri perverse.
Cât despre mine, mă simt mereu în trecere, mă las prinsă un timp într-un conglomerat de gesturi, ființe, fraze, emoții, căutând să par, să fiu, cât mai ”de-a casei”. Însă traiul meu este o curgere de înnodări și urcări. Ca și cum o briză, a cărei statornicie e hoinăreala, s-ar solidifica din vreme în vreme, undă intersectabilă temporar cu timpul terestru. Pe acel platou solid ea speră, atinge zonele interzise ale Celuilalt, mișcă ceva în lanțul evenimentelor, apoi se retrage, se rupe și mai planează o vreme, pasăre mare și albă, al cărei trup vibrează mereu după coordonatele altui țărm.

Fine.

P.S. Tot din Jurnalul Ioanei:
https://marginaliamarginalia.wordpress.com/2013/07/11/salt-vital-cu-sufletul-in-douasprezece-culori-3/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s