Puterea celor slabi. Doar marginalii, dar ce marginalii!

Standard

Am pe aici niște poze ”drăguțe”. Plăntuțe oarecare. Neimportante.
În lumea grădinilor, netrebuincioase marginalii.
Tare frumoase în felul lor, dacă îți pierzi vremea dându-le atenție.

Și mintea mea de Marginalie își amintește de niște povești ale lui Serge Moscovici despre forța de impact – la distanță temporală – a opiniilor marginalilor / minoritarilor dintr-un grup asupra celorlalți membri.

Mulțumesc soțului meu pentru aceste imagini. Dați clik pe ele, să le puteți vedea mai bine! Au nevoie de Atenție. Fotograful a făcut ce a putut. Ochiul privitorului face restul:

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

Iar pentru la bonne bouche, niște semi-marginalii:

??????????????????????

Dilemă

Standard

ce faci

când îți vezi sufletul pereche

zbătându-se întemnițat

dureros hilar

pregătești alifii cataplasme

ori

cânți cu acapella har

până simți cerul cum albăstrește

stele cad

și se umple

strachina vie care hrănește

trupul acela mortal

images

A înviat, a înviat! Adevărat, adevărat!

Standard

CRISTOS A ÎNVIAT!

HRISTOS A ÎNVIAT!

.

images

.

.

*************
*************

Mulțumesc

.

oridecâteori închizând ochii

le mulțumesc

simt o atingere fierbinte

îmi dizolvă carnea și oasele grele

.

sunt

pentru o clipă subtilă

transparență iar

se pot vedea prin mine

strat după strat

iluziile lumii destrămându-se

pâlpâind

.

o

nu mai e nimic acum

decât lumină

Săptămâna Patimilor

Standard

Gând pentru durerile noastre:

Când cineva aruncă sufletele oamenilor la gunoi / Dumnezeu se apleacă și le ridică.

Anul acesta, oameni din toate confesiunile, plângem și ne bucurăm deodată.

.

DARURI PENTRU PRIETENI:

Michael Talbot -The Holographic Universe

michael-newton-2_destinul-sufletelor

Și…DAR DIN DAR:

http://ombun.net/marturie-naiva/

http://ombun.net/257/

**********************

http://the5thelementblog.wordpress.com/2014/04/04/53/

http://the5thelementblog.wordpress.com/2014/04/11/60/

Recitativul care ne smulge din Infern. Pagina XII B din Hexagon.

Standard

images (1)

Și veni ”mâinele” acela. Continui să descâlcesc notații din jurnalul Mariei (Caietul novelei ”Aici sunt olimocși”).

Monica îngână, cu un firicel de glas melodios: ”Acesta este / caieetul” și râde.

Context: o odăiță friguroasă, mucegăită, mobilată sumar și botezată eufemistic / emfatic ”cabinet pentru corectarea deficiențelor de limbaj”.
Sunt multe, tare multe, de corectat la Monica. Poate că ar trebui să se înceapă cu înlănțuirea nefastă de evenimente care i-au precedat nașterea.

”Noi nu suntem mistici, domnule”…
”Un mic down nereușit”…

Fetița are ceva plăcut în toată ființa ei, ceva bun și cald, ca o pâlpâire aurie.
Nu suportă zgomotele, vocile stridente, aspre, autoritare. Cum să le suporte, când a fost înzestrată cu auz absolut?
Descoperisem singura modalitate de a aduna într-o matrice de sens energia gesturilor ei dezordonate. Se apăra cu disperare de toxinele lumii noastre. Fețișoara i se boțea în zeci de strâmbături, râdea schimonosit, își trăgea șorțulețul și-și întindea ciorapii, ca și cum ar fi putut s-o rănească mortal toate pliurile, cutele și colțurile acestor locuri.
Pentru a o liniști, intonam frazele banale ale limbii după melodicitatea lor ascunsă, marcam tactul ușor, cu mâna așezată peste palma ei plinuță. Acest recitativ o smulgea din Infern. Eu însămi deveneam din ce în ce mai calmă, mai fluidă și în același timp mai concentrată în mine, mai statornică.

”Acesta este / caieetul”, ”Aceasta este / guuma”, ”Aceasta este / ascuțitooarea”,
”Acesta este / creioonul”.

Și toate acele lucruri Erau, invadau câmpul conștiinței – mari, opace și grele, dar pe măsură ce se umpleau de vibrații crescând din toate nivelurile structurii muzicale a lui
”Acesta este / …”, simțeai cum încep să se dilate, apoi se înălțau încet-încet, ca niște baloane multicolore, iar lumea se reconstruia diafană, undeva foarte sus:

”Ta-ta-ta ta-ta / ta-taa-ta”…

Nu numai obiectele sufereau această transformare sonoră, și Monica renăștea din propriul său glas. Alerga pe iarba umedă a acelor cuvinte rostite cu bucurie, alerga cu tot sufletul, așa cum numai copiii sănătoși și lacomi de viață știu să alerge.
Părul blond i se răsfira ca un abur în vânticelul care se stârnise, apoi ea întreagă deveni pasăre… o pasăre aurie își înălța trilul în acea Grădină a Închipuirii…

Muzica astrelor?! … cine știe?

”Numai Dumnezeu unul știe dacă se află sau nu se află pe lume vreo Dulcinee, dacă e sau nu o plăsmuire a închipuirii; și acestea sunt lucruri pe care ar fi mai bine să nu le mai luminăm până la capăt. Eu, unul, nici n-am zămislit-o și nici n-am născut-o pe domnița mea, de vreme ce mi-o închipui chiar așa cum trebuie să fie”. Cum…

.

– Vai, dragă (vocalele bine conturate, cuvintele-cheie marcate pedant, glas răsunător sugerând o hipoacuzie psihică), copilul acesta este in-su-por-ta-bil. Faci o facultate
(- Vrei să spui ”o sorbonică, o școliță postliceală de trei ani” – mormăie sastisit Daimonul) ca să înghiți mă-gă-ri-i-le tuturor psihopaților (vocea urcă treptat, pe măsura indignării) …
(alt ton) Vă place? E o veche bijuterie de familie. Șerban o are de la străbunica lui, azi nu se mai face așa ceva. …(revine la umoarea dintâi) Am vrut să-mi comand un inel, să nu vă povestesc prin ce am trecut, cu toți mi-to-ca-nii! (- Mda, sindromul accederii pripite la bijuterii de familie – diagnostichează, pedant, Daimonul).

– Doamna profesoară, dumneavoastră chiar credeți că se mai poate repara ceva? Noi ne străduim! Cu pasiune, dar… (glas catifelet și insidios, ca o felioară de unt, curgând – sub razele arzătoare ale soarelui – până în cele mai intime pliuri ale sufletului celui interogat).

– O muncă titanică! (timbrul mimează titanismul muncii). (- Vor reuși, oare, urmașii noștri, norocoșii, să redescopere proprietatea cuvintelor, vor găsi ei mijloace să le curățe de crusta asta de jeg cristalizat, vor ști s-o facă fără să le spargă?)

– Tovarăși, v-am rugat să vă mobilizați, faceți ceva să nu mai alerge așa în toate părțile!
V-am mai spus să nu veniți în pantaloni; da, da, chiar cu halat, nu merge! Tovarășa Petrescu, nu ascunde țigarea, nu mă las până nu ți-o confisc! … (brusc, glasul de mezzosoprană devine camaraderesc) Ce naiba, fetelor, de câte ori să vă repet?
(- Așa, grațioasă tov. Directoare, numai la dvs. în birou fumul plutește elegant! Dec, fumul subțire, cu cheltuială se ține!)

– Ăăă… tovarășaa, iar m-a făcut ”crize”! Eu îl bat! Îl bat
de-i sună apa-n cap! (- Ăsta-i ”mă-ga-rul” de Ionescu).
– Po-to-leș-te-te Ionescule, că nu te mai suport! Să-l chemi pe tatăl tău, vreau să stau
se-ri-os de vorbă cu el!

– La metrou, la metrou [ki bas]! (- Iar se joacă, ”organizat”, clasa a cincea!)

.

– Noi melgem / în claasă…
… răsună ecoul pajiștilor înflorite și zâmbetul Monicăi aduce o adiere din acea atmosferă paradisiacă în austeritatea clasei survoalate de privirea vigilentă a Tovarășei de la a II-a B.

js_LEADPHOTO545

.

Fine, pentru azi.

”Topește zidul de sticlă”! Rătăciți într-un cub. Pagina XII A din Hexagon

Standard

cub

(http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/14151/jocul-cubului.html)

Alte pagini din jurnalul Mariei. (Caietul novelei ”Aici sunt olimocși”). O nouă zi în Hexagon.

La ce temperatură se topește sticla? … Nu-mi pot răspunde la această întrebare, cum
nu-mi pot răspunde la atâtea altele încă, și asta dovedește, neînsemnând nimic, cu siguranță nimic, lipsa mea de erudiție. Așadar, să las memoria să creeze, bizuindu-mă pe orientarea sa plină de sens. Ea, cea care ne inventează și ne re-inventează biografiile.

Mă simt ca o mamă care – în nămolosul corp al nopții – își apără progenitura de un tată carnivor. Poate că vreau să mă smulg de pe axa fricii.

Test: ”Ce faci dacă te trezești într-un cub?”. Unii luptă cu disperare primitivă pentru a ieși, poate nici sufletul lor nu se poate obișnui cu o temniță călduță de carne. Alții explorează cu măiestrie de expert colțurile, elaborează strategii savante de deschidere; pentru ei, însăși Divinitatea se explică: o formă – deși subtilă – de energie, un fel – deși altfel – de câmp etc. etc. etc. Imaturii cântă, ori se roagă colțurilor ca unor idoli ai locului. Răsfățații așteaptă pe Cineva să-i extragă. Înțelepții și nebunii își dibuiesc centrul, se lasă să curgă, uleios, înnăuntru, în puterea Zeului.
Care ar fi rostul împachetării omului într-un cub? Probabil acela de a-l sensibiliza la irațional.
Ce faci tu, cel mai de rând dintre semeni, când spațiul ți se închide în față, felie cu felie? Poți oricând să nu mai nimerești ieșirea dintr-o stație de metrou. Încerci să mergi după ceilalți, dar niciunul nu are același drum cu tine, niciunul nu vrea să iasă! Altădată, citești greșit numărul autobuzului, confunzi intersecțiile.
Trec zilnic pe aici, de zece ani, de ce nu mai văd astăzi, tocmai astăzi, poarta de lemn înnegrit și tăblița ruginită pe care scrie, cu litere desuete: avocat Otin Toma? Nume de personaj călinescian.
Totul se întâmplă atunci când e vital să te arăți punctual și decent, când cotidianul te presează mai agresiv, când trebuie să spui: Prezent! Să faci impresie. Mă grăbeam să ajung la fabrica în care lucram, eram un ”element tânăr”, așadar suspect, intelectual umanist, așadar cu atât mai suspect. Nu știu când m-am trezit coborând în plin câmp. Pe tăbliță scria: REACTOR și o nesfârșibilă alee, frumos asfaltată, mi se deschidea în față. Peste alți zece ani, aveam să retrăiesc aceeași senzație de ireal în Bucureștiul paralizat de explozia de la Cernobâl.

Timpul stă, acolo unde ai fost prins, privești cu jind cum alunecă pe lângă tine acei oameni deosebiți, speciali, cu o vorbă acum la modă, cei care nu încurcă niciodată ușile și răspunsurile. Tu, aștepți o clipă de grație. Poate ești într-o clipă de grație?
Vreau să înțeleg ce și de ce mi se întâmplă.
Cine mi-a trimis acest copil foarte bătrân, de la care trebuie să învăț cât mai repede ceva, dacă nu vreau ca viața, cenușie, să-mi fugă iar, pulbere, printre degete?

…………………………………………………..

Timpul – cu T – a început să se comprime cu repeziciune după acel fapt odios și sacru, pe care compatrioți ai mei norocoși l-au numit Revoluție. În fiecare zi îmi repet cu obstinație : Ai treizeci și trei de ani. Le vorbesc celulelor, prin nucleele lor inteligente. Am mai împlinit vârsta aceasta o dată, dar abia acum o iau în stăpânire și mi se cuvine.
Vârsta ideală pentru a te lăsa ucis, șansă pe care, iată, am ratat-o din nou, în decembrie. Pentru că eu n-am trăit în istorie, n-am putut înțelege în acele ”zile fierbinți” (sintagmă din ”Tineretul Liber”, fostă ”Scânteia Tineretului”) cum poate fi extirpat atât de iute și cu mâinile goale un cancer cu metastaze pe 237 502 kilometri pătrați, cum se produc în Estul Sălbatic revoluțiile.
N-am înțeles că, pentru foarte scurt timp, toate polițiile erau cu noi. Asta n-am înțeles-o, și mi-a fost tare frică. În același timp, nu-mi puteam controla senzația bizară de spectacol montat în aer liber, de ireal. Totul se putea citi , părea simbol. Cineva amesteca viața și Logosul. Morți iluștri erau treziți pentru Marele Scenariu.
Și cât de promptă a fost în acel an prima ninsoare! Într-adevăr, sângele inocenților începuse a nu mai da frumos pe trotuare. Tinerii au scris pe zidurile Universității poemele de iarnă ale adolescentului Nichita Stănescu. Dedesubt, ardeau snopișori de lumânări ieftine.
Mă așteptam ca toți vitejii, ori întâmplător ucișii pietoni nevinovați să se ridice cu prezență scenică de pe caldarâm și să le dea cu tifla tovarășilor – deveniți domni după îmbăierea ritualică în sângele proaspăt, urmată de o epidermică ”mea culpa”. Așteptare zadarnică, greșisem spațiul.

Cu el, nu mai am voie să greșesc.
Rememorez. Strigăm, golani de vârste și meserii diferite: ”Cine stă deoparte / nu vrea libertate!” și probabil vom mai striga un timp, adăogând la Revoluția Română Sângeroasă una nouă, în trend, De Catifea. Strigăm, unii, pentru că acum nici nouă nu ne mai este frică.
Nu mă voi putea opri să admir terapia outdoor , prin revoluție. Strigăm și vom mai striga un timp, până ce nimeni nu va mai fi curios să știe ce înseamnă de fapt aceste cuvinte, așa cum omului normal propriile mâini nu i se par ciudate. Să fii, și atât.
Strig dintr-un disperat sentiment de solidaritate. Cu ei, cu laringele meu de copil al ”dușmanilor poporului”, pentru cine s-o mai nimeri din neamul meu, și pentru bunica.

Altfel, eu am trăit mereu în libertate. Desigur, trupul meu a suferit și va mai suferi de frig, a așteptat și va mai aștepta tramvaie ori trenuri despre care nimeni nu știe dacă mai vin, a fost malnutrit, poluat, rănit. Sufletul meu însă, pentru că nu-i o simplă secreție a creierului, a scăpat de spălare.
Visez, de când mă știu, cum urc și cobor șiruri abrupte de trepte, într-o clădire veche, imensă și goală. Uneori ajung în pod, împing cu greu un chepeng și zăresc o bucățică de cer, alteori mă rostogolesc cu groază în pivniță.
Dar nu mă pot opri nicicum, fie locul Paradis ori Infern.

.

O ființă răutăcioasă și subțire șade pripășită pe covorul galben-auriu din sufrageria mea. Șade în poziție de foetus și ascultă o muzică stranie, care îmi evocă un rânjet crud pe o față pură de adolescent.
Ceva din el, bine ascuns, îmi este extrem de familiar. Sunt copil, copilă. Mama șade în mijlocul patului care, desfăcut, ocupă o parte impresionantă din cameră. Povestește despre șoarece, unul dintre prietenoșii săi vizitatori nocturni. El vine după ce noi adormim și o privește fix, cerșindu-și bucățica de brânză. Mai aflăm despre ciuperca uriașă care a crescut fără de veste sub acel pat și pe care ea a ucis-o cu mătura, apoi despre un nefericit pe care familia îl ocolea cu repulsie pentru că se transformase încet-încet în gândac…

Credeam că am scăpat din îmbrățișarea perversă a acestei case a copilăriei mele târzii, constat însă că n-am reușit decât s-o mut într-o lume de somn.
Acest tânăr cu aspect de adolescent, posedat de Orff și Mahler, are obsesia memorării și re-memorării, se agață cu ghearele și cu dinții de istorie, cu o foame atavică de concret.
Acest adolescent întârziat aș fi putut fi eu. Ar fi putut fi copilul meu. Aș fi împlinit – într-o înverșunare împotriva mea însămi – 29 de ani, stând turcește pe covorul altcuiva și străduindu-mă să-mi adun fărâmele într-un centru. ”Viața mea se confundă cu a Estului”.

Histrionică, ascunsă, naivă, perversă, viața lui. Viața mea îmi aparține în exclusivitate. Nu se confundă cu nimic. Câteva intersecții, admit. În rest, un continuu prezent. Dar nu un prezent continuu sănătos, al biftecului și al acțiunii în curs. N-am ”generație”. N-am istorie. N-am urmași, nu mai am rădăcini. Nu plâng. Nu urăsc cu adevărat pe nimeni.
Dacă lucrurile stau așa, de ce nu accept cu înțelepciune zidul dintre mine și acest
copil-fugit-de-acasă? De ce nu ocolesc cu prudență peretele rece, transparent și dur, de ce alunec pe suprafața lui ca o gâză, buimăcită pentru că în fața ei s-a închis brusc o fereastră? O, dincolo de geam nu mustește o grădină înflorită. Nu întrezăresc decât contururile din ce în ce mai anemice ale unui chip palid – ca al ei, și crispat. Uneori îl mai aud râzând ciudat, ca și cum – departe înlăuntrul lui – cineva și-ar înăbuși spasme de plâns.

”Topește peretele, asta trebuie să faci. Topește-l de fiecare dată. Trebuie s-o faci”. Ascult sfatul generos al unei prietene – încă prietene – pe care destinul n-a păcălit-o. După cât se poate vedea dinafară, și după știința ei și a mea, ea chiar nu s-a rătăcit niciodată.

Contemplu peretele: lipită de el, o hidoasă meduză cristalizată. Da, Eroul îi va reteza ”capetele” zilnic, silitor, sârguincios. Sisife, îmi vine bine pielea ta. ”Dumneavoastră înțelegeți orice”.
– O, tinere, fac imense eforturi, dar jocul ăsta n-are decor terestru și e greu să-i iubești pe cei foarte săraci, înghețații și goii pe dinăuntru. O, vă aud cum râdeți, pe tine și pe mama.
E foarte greu să-i iubești pe cei sortiți neliniștii, îndoielii, întunericului. Poți fi tu însuți schilodit, sfâșiat, închis într-un borcan de laborator, ca un duh care și-a trădat firea și legea.

.

Mă adun. În sâmbure. În interior. Cresc din toate erorile și adevărurile mele. Pun în cumpănă viața mea.
”Și dacă vei pierde totul?” O, ce prevenitor, ce prezent Daimonul meu!
Nu-mi pasă. Acum, ca alteori. Nu-mi pasă, îmi pasă, o voi lua de la capăt.
Probabil acesta îmi este rostul. Să nu acumulez informații și competențe. Să nu fac copii. Să nu urmez orbește o cale.
Să mă proptesc pe marginea prăpastiei, pe picioarele mele, și să râd. Să-mi aștept omuleții mov, să respir fără a-mi pierde echilibrul mental, să mă bucur oridecâteori ajung până la mine lucruri semănând cu o mână deschisă, o privire, un zâmbet abia schițat. Din timpul Altor existențe ori lumi.

Hai, Daimone frate, să extragem cu iubire și inventivitate, una câte una, amintirile!

……………………………………………

Aici mă opresc. Și mâine e o zi.