Recitativul care ne smulge din Infern. Pagina XII B din Hexagon.

Standard

images (1)

Și veni ”mâinele” acela. Continui să descâlcesc notații din jurnalul Mariei (Caietul novelei ”Aici sunt olimocși”).

Monica îngână, cu un firicel de glas melodios: ”Acesta este / caieetul” și râde.

Context: o odăiță friguroasă, mucegăită, mobilată sumar și botezată eufemistic / emfatic ”cabinet pentru corectarea deficiențelor de limbaj”.
Sunt multe, tare multe, de corectat la Monica. Poate că ar trebui să se înceapă cu înlănțuirea nefastă de evenimente care i-au precedat nașterea.

”Noi nu suntem mistici, domnule”…
”Un mic down nereușit”…

Fetița are ceva plăcut în toată ființa ei, ceva bun și cald, ca o pâlpâire aurie.
Nu suportă zgomotele, vocile stridente, aspre, autoritare. Cum să le suporte, când a fost înzestrată cu auz absolut?
Descoperisem singura modalitate de a aduna într-o matrice de sens energia gesturilor ei dezordonate. Se apăra cu disperare de toxinele lumii noastre. Fețișoara i se boțea în zeci de strâmbături, râdea schimonosit, își trăgea șorțulețul și-și întindea ciorapii, ca și cum ar fi putut s-o rănească mortal toate pliurile, cutele și colțurile acestor locuri.
Pentru a o liniști, intonam frazele banale ale limbii după melodicitatea lor ascunsă, marcam tactul ușor, cu mâna așezată peste palma ei plinuță. Acest recitativ o smulgea din Infern. Eu însămi deveneam din ce în ce mai calmă, mai fluidă și în același timp mai concentrată în mine, mai statornică.

”Acesta este / caieetul”, ”Aceasta este / guuma”, ”Aceasta este / ascuțitooarea”,
”Acesta este / creioonul”.

Și toate acele lucruri Erau, invadau câmpul conștiinței – mari, opace și grele, dar pe măsură ce se umpleau de vibrații crescând din toate nivelurile structurii muzicale a lui
”Acesta este / …”, simțeai cum încep să se dilate, apoi se înălțau încet-încet, ca niște baloane multicolore, iar lumea se reconstruia diafană, undeva foarte sus:

”Ta-ta-ta ta-ta / ta-taa-ta”…

Nu numai obiectele sufereau această transformare sonoră, și Monica renăștea din propriul său glas. Alerga pe iarba umedă a acelor cuvinte rostite cu bucurie, alerga cu tot sufletul, așa cum numai copiii sănătoși și lacomi de viață știu să alerge.
Părul blond i se răsfira ca un abur în vânticelul care se stârnise, apoi ea întreagă deveni pasăre… o pasăre aurie își înălța trilul în acea Grădină a Închipuirii…

Muzica astrelor?! … cine știe?

”Numai Dumnezeu unul știe dacă se află sau nu se află pe lume vreo Dulcinee, dacă e sau nu o plăsmuire a închipuirii; și acestea sunt lucruri pe care ar fi mai bine să nu le mai luminăm până la capăt. Eu, unul, nici n-am zămislit-o și nici n-am născut-o pe domnița mea, de vreme ce mi-o închipui chiar așa cum trebuie să fie”. Cum…

.

– Vai, dragă (vocalele bine conturate, cuvintele-cheie marcate pedant, glas răsunător sugerând o hipoacuzie psihică), copilul acesta este in-su-por-ta-bil. Faci o facultate
(- Vrei să spui ”o sorbonică, o școliță postliceală de trei ani” – mormăie sastisit Daimonul) ca să înghiți mă-gă-ri-i-le tuturor psihopaților (vocea urcă treptat, pe măsura indignării) …
(alt ton) Vă place? E o veche bijuterie de familie. Șerban o are de la străbunica lui, azi nu se mai face așa ceva. …(revine la umoarea dintâi) Am vrut să-mi comand un inel, să nu vă povestesc prin ce am trecut, cu toți mi-to-ca-nii! (- Mda, sindromul accederii pripite la bijuterii de familie – diagnostichează, pedant, Daimonul).

– Doamna profesoară, dumneavoastră chiar credeți că se mai poate repara ceva? Noi ne străduim! Cu pasiune, dar… (glas catifelet și insidios, ca o felioară de unt, curgând – sub razele arzătoare ale soarelui – până în cele mai intime pliuri ale sufletului celui interogat).

– O muncă titanică! (timbrul mimează titanismul muncii). (- Vor reuși, oare, urmașii noștri, norocoșii, să redescopere proprietatea cuvintelor, vor găsi ei mijloace să le curățe de crusta asta de jeg cristalizat, vor ști s-o facă fără să le spargă?)

– Tovarăși, v-am rugat să vă mobilizați, faceți ceva să nu mai alerge așa în toate părțile!
V-am mai spus să nu veniți în pantaloni; da, da, chiar cu halat, nu merge! Tovarășa Petrescu, nu ascunde țigarea, nu mă las până nu ți-o confisc! … (brusc, glasul de mezzosoprană devine camaraderesc) Ce naiba, fetelor, de câte ori să vă repet?
(- Așa, grațioasă tov. Directoare, numai la dvs. în birou fumul plutește elegant! Dec, fumul subțire, cu cheltuială se ține!)

– Ăăă… tovarășaa, iar m-a făcut ”crize”! Eu îl bat! Îl bat
de-i sună apa-n cap! (- Ăsta-i ”mă-ga-rul” de Ionescu).
– Po-to-leș-te-te Ionescule, că nu te mai suport! Să-l chemi pe tatăl tău, vreau să stau
se-ri-os de vorbă cu el!

– La metrou, la metrou [ki bas]! (- Iar se joacă, ”organizat”, clasa a cincea!)

.

– Noi melgem / în claasă…
… răsună ecoul pajiștilor înflorite și zâmbetul Monicăi aduce o adiere din acea atmosferă paradisiacă în austeritatea clasei survoalate de privirea vigilentă a Tovarășei de la a II-a B.

js_LEADPHOTO545

.

Fine, pentru azi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s