15 Ianuarie

Standard

Mereu uităm ceva.
Pe planeta asta a trăit un poet: Eminescu. Cândva. Chiar în România.
Îl citim, nu-l mai citim… Avem însă mereu a-i mulțumi când folosim Limba Română.

.

UN BIG LIKE! MULȚUMESC.
Azi tac, te ascult pe domnia ta, Mihai Eminescu.
……………………………………….
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

.

images

Nguen. O primăvară care și-a ieșit din țâțâni, 2. Pagina VI din Hexagon.

Standard

images

*

Azi șed pe o pernă mov. Am o dispoziție ”mauve” și continui să răsfoiesc caietul acela învechit, novela ”Aici sunt olimocși”. Scrisul e foarte citeț, mi-e ușor să transcriu și să trăiesc. La lucru, așadar!

.

”Altfel, e bine în această primăvară prelungită, te simți foarte tânăr, tot mai des îți vine să hoinărești.
Rătăcea așadar savurând chipul împrospătat al orașului. Într-o după-amiază zări, nu foarte departe, silueta Ioanei. Înconjurată de aceeași liniște care o face să pară rătăcită în timpul nostru standard. Nu se arată contrariată de întâlnire, merg în tăcere alături, spațiul dens lasă cu greu loc vorbelor.

.

Brusc, fata se oprește, trage cu grijă spre ea o creangă înflorită, o cercetează minuțios:
– Văd pentru prima oară felul acesta de flori, păcat, se vor trece repede.
– Cupe ca de crin, roz-violacee, o născocire a acestei primăveri ieșite din țâțâni, mesaj al unei paralele exotice, poate – meditează Vlad. Vorbele lui nu se aud.

.

Ioana tresări, împrejur se făcu frig.

– Iar ai spus ceva ce nu se spune, ori ai făcut ceva ce nu se face! – sări Daimonul.
– Neînțelepțitule, nimic din ceea ce nu trebuie să se întâmple nu se întâmplă, nicăieri.
Știi doar povestea fricosului care a plecat în inima pustiului ca să scape de moarte. Ea l-a întâmpinat acolo, nerăbdătoare. I se urâse de când îl aștepta.

– N-o mirosiți, poate să fie otrăvitoare! se auzi, grav, glasul Ioanei.
– Ce indiscreție existențială, mormăie în sine Vlad, să mori de o otravă care nu-ți este destinată!
– Ce prostie! – se scutură Daimonul.
– Ce eroare, adaugă Ioana. Răul, dacă ar sta să se întâmple, mi se cuvine mie.
Și Vlad gândește:
– Zâmbetul resemnat al luptătorului care a consumat toate bătăliile, nelalocul lui pe un chip atât de tânăr.

.

Fata povestește monoton, de parcă ar fi întâmplările altei ființe, pe care ea o privește de la depărtări astronomice. Aerul se contractă și se dilată dureros, ca sub pulsația accelerată a unei inimi, vede mișcarea cu ochii, o resimte simultan înlăuntrul lui.

– Cineva m-a blestemat aici, acum un an. Ați auzit bine. Vorbele pe care nu le înțelegeam decât în parte erau grele, le-am simțit la propriu, îmi zgâriau fața ca niște pietre urâte, ascuțite. Unde ar fi trebuit să fie Nguen sta un străin cu chipul înghețat. Și-a revenit, mă privea acum cu o politețe necruțătoare. Am rămas dreaptă și n-am plâns, nu era loc pentru lacrimi. Am ghicit în ochii lui o străfulgerare de aprobare, s-a înclinat, a plecat.
Sigur, nu se mai poartă astfel de emoții. El venea însă dintr-o altă lume, iar eu săvârșisem o mare greșală.

Picioarele m-au dus până acasă, când m-am văzut la adăpost m-am îmbolnăvit. Suferinței mele, medicii i-au pus un nume oarecare, eu însă știu că a fost un somn al spiritului, o re-facere de legături și de energii după acea încordare de a mă ține pe verticală. Mecanism devotat, trupul m-a slujit și numai datorită rezistenței sale am supraviețuit.

– Ce s-a ales de Nguen? iscodi daimonul.
– Și-a văzut drum, l-am zărit cândva la TV, printre invitații la un congres.

Ce importanță are, câtă vreme am reușit să-i strivim – dacă nu toată corola întortocheată a sufletului – oricum câteva petale. Când un asiatic cultivat cum era Nguen se deschide, s-a sfârșit un lung și complicat proces de încercări, apropieri și retrageri, ezitări și entuziasme interioare. A căzut un șir de apărări. Cred că ei pot trăi pasiunile la intensități periculoase pentru lume și pentru indivizi. Poate de aceea le sunt necesare acele elaborate ceremonialuri care le prescriu cele mai mărunte acte ale vieții, practicile care-i țintuiescla marginea somnului, ori rafinamentele artei lor.

.

Ne-am cunoscut într-un loc oarecare, se aude în continuare, voalat, glasul Ioanei. Acum știu, pentru el nici un spațiu nu rămâne oarecare, el este cu o asemenea amplitudine în prezent încât lucrurile se deschid sub ochii săi.Am învățat lângă el să privesc, să ascult, să miros, să explorez universul cu degetele, l-am gustat pe Brâncuși sculptorul pentru orbi.
Noi nu avem nevoie să ne apărăm de șuvoiul impresiilor venite din lume, pentru că am fost proiectați ca niște aparate trainice, cu capacitate de discriminare moderată, stabile. Vălul Mayei reprezintă o metaforă pentru noi, dar pentru Nguen cel cu ochiul răbdător – exersat să perceapă schimbări de nuanță ale pielii unei frunze pe care lumina cade tot mai altfel în infinitatea unei ore – pentru el, vălul este însăși carnea realității. Sporovăiam cu niște colege într-o cofetărie de lângă universitate, era cald, vacanța aproape. Ne-a privit un timp concentrat, s-a apropiat. I-am răspuns politicos, la fel cum ni s-a adresat, a sugerat că vrea să-mi vorbească numai mie.
Îl ascult cu spaimă, îmi spune că ne-am mai întâlnit cândva și-mi descrie o țară ciudată și niște locuitori din alte timpuri, pentru mine istorie, adică lucruri moarte puse la păstrare în vitrine de sticlă.
Nu știu când am ajuns la șosea, am intrat în Vila cu clopoței. Îl știu muzeografele, obiectele frumoase se însuflețesc la atingerea lui. Nguen are foamea formelor concrete, harul de a le sustrage eroziunii timpului, de a le ridica prin acuitatea conștiinței într-un spațiu – aș zice eu, al simțurilor intelectualizate.

Când a înțeles că avalanșa de impresii m-a epuizat, m-a scos la aer, m-a condus ca pe un copil în parc, către o bancă așezată cu fața spre lac.
Nu știu cât am privit legănarea verzuie a apei, poate am ațipit, știu doar că mi-am revenit auzind glasul ce-mi devenise apropiat:
– Dacă mâine te hotărăti să vii iar aici, va fi cel mai frumos dar pe care timpul mi l-a făcut până acum.

.

Timpul n-a fost zgârcit cu Nguen și n-are motive să devină astfel.
Oricum nu-mi mai imaginez o curgere a vremii fără el.
Universul abia s-a născut, eu mă trezesc din somn ori din moarte și îmi iau în stăpânire un alt suflet și un altfel de trup.
Sufletul se modelează după al lui în anul care devine exemplar, pentru că străbatem împreună toate anotimpurile, în deplină împăcare cu lumea.
Nguen nu-mi poate fi luat, nici măcar de el însuși: e pentru totdeauna ploaia, îi simt atingerea imaterială, e numele arșiței, zăpada și legănarea imperceptibilă a unei crengi de cireș.

– V-ați despărțit pentru totdeauna! – intervine brutal Daimonul.
– Am dorit-o, ca pe o eliberare. Până a-l cunoaște pe Nguen, intuiția lecturilor, filmelor, vorbelor funcționa și credeam că oamenii au vocația de a se înțelege între ei, indiferent de pigmenții lor, ori ai steagurilor pe care le arborează.
Cugetare impersonală, întâmplarea noastră avea s-o valideze.
Îl iubeam pe Nguen, iubirea mea creștea ca un lucru firesc al vieții, zilele se încărcau de sevă, sufletul își regreta învelișul prea strâmt, alergam absorbită de vârtej.

Dar toate lucrurile bune din cea mai bună dintre lumile posibile au un sfârșit.
Cineva i-a făcut tatei un serviciu prietenesc. Au urmat discuții din ce în ce mai serioase.
Nu mă compătimiți, am cei mai buni părinți din lume, ei n-au folosit niciodată metode dure de convingere. Doar persuasiunea. Infiltrarea structurilor judecătorului în conștiința actorului. Un suflet scindat poate fi rodul unei pedagogii de excepție. Am un tată fermecător, elocvent, sportiv, inteligent, pentru care toate colegele mă invidiază. Mi-a orientat lecturile, m-a disciplinat, nu mi-a permis să-mi trec vremea cu fleacuri muierești.
Cum să nu șovăi atunci când el îmi sugerează (ton de conversație ușoară) că e timpul să-mi controlez înclinația copilărească spre acest personaj despre care nu știu exact ce învârte în România. Un argument de ultimă instanță: detractori virtuali ai tatei pot exploata situația, eu sunt un copil prea inteligent ca să-i periclitez statutul social. Pot lua orice decizie, ei, părinții, îmi lasă această libertate, așa cum au procedat întotdeauna, dar e bine să știu la ce mă expun și îi expun.

Îmi respect părinții, îi iubesc, dar dincolo de sârma ghimpată e Nguen. Periculos, contagios, irecuperabil. Nu mi-e frică de moarte, chiar dacă numele ei e Nguen.
O parte din mine învață să fie Nguen, pentru restul timpului, când el nu va mai fi.
Ploaie, noapte și zăpadă, arșiță. Să-l leg de evenimente. Să-l încorporez, concret pur. Dilat clipele, să nu uit zâmbetul, pașii, timbrul, gesturile feline. Pentru cât mai mult timp.

Tot ce fac de acum înainte să fie Nguen.
Nguen nu-mi poate fi luat, nici măcar de el însuși.

.

A înțeles în cele din urmă aproape totul. Totul în afară de faptul că i-aș putea înapoia – ca pe o haină probată și refuzată – sufletul pe care mi-l oferise fără niciunul din nenumăratele învelișuri în care știa să și-l ascundă cu rafinat meșteșug.
Când ne-au interzis să ne mai întâlnim, mergeam unul în urma celuilalt, pe unde ne obișnuisem să ne plimbăm. Era bine. Ne puteam privi, o floare atinsă în treacăt, o crenguță răsucită, un ciob în calea luminii, erau încă elementele unui dialog.
Nguen m-a întrebat când ne căsătorim, eu i-am răspuns: niciodată.
Din tăișul acelei vorbe și izbucnirea primitivă a celuilalt, din intoxicarea violentă a sufletului meu, au crescut aceste flori.

– Închipuiri, bravează Daimonul în timp ce Vlad se retrage cu prudență din dreptul arbustului.
– Cine poate alege, în viața lui, în viețile altora, realitatea de închipuiri? – replică Ioana. Ați ascultat vreodată cu atenție mai multe persoane relatând aceeași întâmplare? E ca și cum o imagine închegată fugar s-ar sparge brusc într-un caleidoscop, risipind nenumărate cioburi colorate și neasemănătoare.

Vlad tăcea pentru urechile de afară.
– Tu însuți te faci vinovat de a îmbogăți evenimentele cu înțelesuri, de a arunca ici-colo câte un praf colorat printre griurile existenței, cugeta el, parodiindu-și Daimonul”.

.

Fine pentru ziua de azi.

O primăvară care și-a ieșit din țâțâni, 1. Pagina V din Hexagon.

Standard

359115_cvety_korzinka_buket_raznye_krasivye_ranunkulyus_f_2000x1260_(www.GdeFon.ru)

*

Stau și privesc cerul de primăvară. Am ales o pernă orange. Deschid la întâmplare caietul jerpelit pe care l-am cumpărat de la un târg de vechituri. E umplut cu un scris mărunt și jucăuș. O ”novelă” cu titlul ”Aici sunt olimocși”. Un prieten care nu-l place pe Celine mi-a spus: stilul seamănă cu al lui Celine. Ce dacă? Se mai întâmplă astfel de sincronicități. E posibil ca cei doi să nu aibă în comun nimic palpabil din lumea asta. Așadar, transcriu un fragmențel de primăvară. Voi continua când voi mai avea vreme.

.

”- M-ai pus în încurcătură, Ioana. Ce notă crezi că aș putea să-ți dau?
Din colțul său de lângă fereastră, fata îl privește netulburată, soarele șovăielnic al începutului de primăvară țese în jurul ei o pânză de lumină.
– Se pare că ultimul lucru care o preocupă pe ea în această lume sunt notele, observă (acurat!) Daimonul.
– Hm, ca să fiu sincer, îi răspunde Vlad mutește, și pentru mine cataloagele noastre seamănă cu niște insectare în despărțiturile cărora cultura – ciopârțită în felii – e țintuită ca un gândac, după ce a fost bine curățată de sucurile incomode ale vieții.

Daimonul se zbârli, ca o mâță abandonată în ploaie de o stăpână răuvoitoare ori uitucă.

Vlad continuă lecția cu sentimentul că vorbele sale au o altă greutate în atmosfera acum clocotind de lumină.
Starea se prelungi, tot mai des simțea oboseala plăcută a meseriașului care contemplă la sfârșitul zilei o formă ieșită din mâinile lui, o alcătuire impregnată de ritmurile unice ale sufletului său.
Niciodată primăvara n-a fost atât de lungă, atât de încărcată în adâncurile ei de energie, atât de bogată în evenimente. De mult nu s-a petrecut o trecere atât de lungă de la asprimile iernii la monotona arșiță estivală.

.

Tonurile subtile ale renașterii reverberau pe teritoriul – proiectat auster – al catedrei. O mână pricepută așază florile pe măsură ce apar, pulverizând timpul în clipe de grație.

Primii muguri și cele dintâi frunzulițe veronese, ghiocei ”adevărați”, toporași cu parfumuri alb-violete, viorele în culoarea cerului intens de toamnă, proaspete.

Și, fără să-ți lase timp să răsufli, primele narcise, iernatice în subțirimea lor tăioasă, zambile violente amirosind a precupețe în zi de sărbătoare, narcisele galbene, solare, otrăvitele brândușe orange, crenguțe imponderabile de cireș, prun, merișor sălbatic, magnolii alb-stelate ori roz-cărnoase, lalelele – banale, cu picățele, negre, leopard, zdrențuite -, liliacul – în toate tonurile vioriului urmat de subțirele și lenevosul liliac alb, sălbatic ori ”bătut” (performanță a grădinarilor) -, lămâița suav-carnală, iriși întortochindu-se exotic – în mov, albăstriu, gălbui, maroniu -, flori de măceș cu frăgezimi de copil, garofițe mirosind a mirodenii ispititoare.

Trandafirii, apoteotici în mai: jerbe galbene, pămătufuri frez în montură verde ”teinte de neigre”, agățători ca niște răni ale zidurilor vechi, grăsani ornamentali cu trupuri de ceară; în fine, unii nemaivăzuți încă, de un roșu adânc, alunecând spre negru.

.

Artistul amator se amuză imaginând concerte florale cu părți de solo și orchestră, teme modeste și naive ajung în timp la dezvoltări spectaculos ample, frenetice.

Azi resimți dureros tremurul câtora narcise subțiri, legănarea gri-mov ori roz-firavă a unei lalele, fiorul de lapte verzui al crenguței abia îmbobocite, de parcă ai trăi un timp primordial.

Altcândva, buchetele izbucnesc în ritmul fastuos al împlinirilor, saturează văzul și auzul: grămezi ambițioase de zambile grase și policolore înfipte în ulcele pântecoase, snopi de iriși celești în vaze răcoroase, vîrtejuri de trandafiri galbeni, nămeți de iasomie.

În zilele baroce, liliacul, narcisele, lalelele și garoafele se îngrămădesc alături; se amestecă lămâița, irișii, trandafirii și bujorii în stranii și violente compoziții.

Pahare, boluri imense circumscriu câmpul acestor bătălii vegetale, fiecare specie încearcă să le ucidă pe celelalte, într-o explozie de parfumuri și culori.

.

Vlad primea ofrandele cu bucurie, la capătul cotidienelor întâmplări se întrezărea un sens, accepta un text care îi depășea posibilitățile actuale de pricepere, avea nevoie să-l lase să se coacă în sine până când firele se vor lega și înțelesurile se vor limpezi, găsindu-și înlăuntrul lui locul potrivit”.

Lucrurile simple care vindecă. Pagina IV din Hexagon.

Standard

images

*

Sunt aici, în Hexagonia. La mine acasă. În singurătatea mea încărcată de lumină. Stau cu fața spre Sud, mi-am rotit camera spre sud. Meditez asupra Poeziei. Să fie Poezia zbucium sufletesc pus în vorbe sfredelitoare? Să fie Ea o traducere mai mult ori mai puțin izbutită a stărilor onirice revelatoare? Să fie o înșiruire de stimuli sexuali provocatori? Să fie un jurnal cotidian, o frumoasă relatare a întâmplărilor din lumea orizontală? Să fie joc pur și bucurie verbală? Îngrămădire de metafore sclipitoare? Să fie o sofisticată căutare a stărilor insolite traduse în expresii neobișnuite? Toate acestea să fie? Să fie o altfel de religie ori o altfel de filosofie?

Pentru mine, ea poate fi o clipă infinită de liniște și de armonie, pusă în cuvinte simple, vindecătoare.

Am trăit un Miracol ”mic” (dar pentru mine la fel de important ca un Miracol ”mare”, privit dintr-o meta-perspectivă și o meta-lume). A venit in contul meu FB un Poet. Unul pe gustul sufletului meu. Un Trăitor și un Vindecător. Îi mulțumesc. Am adus aici și savurez câteva dintre poemele sale:

”sura1
se încarcă memoria
se încarcă până la ultimul mormânt
la niciun nume nu mai răspunde copacul
o serenadă aurie scoate umbrele
din ascunzişurile lor
apa îşi urmează cursul neinteresată
de nicio privire
o piatră îmi mângâie senzual linia vieţii
ghemuindu-se în palmă
în timp ce îmi cade din ochi un dumnezeu
sărat şi incolor cât o lacrimă…

sura4

repetaţi după mine
mulţumim pietrelor pentru tăcerea lor
zidurilor pentru răbdarea lor
mulţumim peşterii
pentru nedezvăluirea secretului
nici măcar acelui palmier bătrân
deşi îşi trimite roadele apoase
în fiecare an
în atâtea guri însetate
mulţumim bradului pentru verdele său
himenului
pântecului pentru sângele lor
mulţumim mormântului
mormântului
mormântului
pentru căldura întunericului său
mulţumim
neantului
neantului
neantului pentru lumina sa
amen amen amen
iar acum strângeţi palmele
strângeţi-le bine şi faceţi linişte
linişte vă rog
numaidecât va vorbi zăpada…

sura6

nu nu-mi pasă de umbra ta
nici nu am vreun motiv bine întemeiat
să-ţi ţin minte numele
tu păstor al ruginii şi al luciului
modulează-ţi sunetele
pendulează între morţile tale de glorie
eu mă voi roti în tăcere
în cercurile mele de apă
până la însetare
apoi le voi bea unul câte unul
şi mă voi evapora
mângâiat de palma mamei
până când devin un nor nemărginit
de veşmântul căruia
se vor ţine ca nişte prunci abandonaţi
toate lacrimile lumii…

sura rănii2

într-un strigăt de apă am pășit
pe urmele roșii ale tălpilor
se legăna lumina lunii
iar în memorie înmugureau
tot felul de copaci
ce aveau chipuri de copii
verdele lor era atât de curat
și de lucios
neatins de nimeni încă
nici de sarea
care îmi mângâia că o mamă pielea
nici de nisipul deșertului
care își scotea capul
din când în când din rana mea
cu o poftă nemarginită
de a-i atinge măcar o dată ecoul..

Umbra

de câţiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculţ
în curtea casei
la ora trei după miezul nopţii
îi pipăi zidurile
de parcă aş bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povesteşte tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeaşi oră când a fost plantat
în casă nu era nimic verde pe atunci
în afară de el şi de ochii mamei
îşi aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toţi copacii din jur
aşa îmi povesteşte palmierul până ce răsare
soarele
iar când încep să aţipesc
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde şi cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe…

sura pietrei

domol calc
să nu-mi strivească tălpile vreo piatră
îndiferent cât de mică ar fi ea
oricare dintre ele
e un posibil mesager
către sticlele prăfuite
ale unei ferestre sfânte…
apa trupului clipocind
își trece palma
peste creștetul acelei stânci singuratice
în timp ce încep toți copacii săi dezgoliți
să latre în cor privind în toate direcțiile…

Djamal MAHMOUD”

https://www.facebook.com/profile.php?id=100005552743803

MULȚUMESC!

LA MULȚI ANI, autorule!

Standard

Astăzi s-a născut un poet despre care vom mai auzi: Viorel Padina.

Îi urez LA MULȚI ANI! și o recunoaștere așa cum merită.

Diseară va publica un nou cânt din ”Planeta-Ou”. Îi doresc putere să continue:

http://viorelpadina.wordpress.com/2013/10/27/httpwp-mepeecr-3jb/

…………………………………………………………
…………………………………………………………

VIOREL PADINA A PUBLICAT CÂNTUL X AL POEMULUI ”PLANETA-OU”!

http://viorelpadina.wordpress.com/2013/10/29/httpwp-mepeecr-3fm/#more-14096

”Lumea haiku”. Poezia vie, aici și acum.

Standard

În revista ”Poezia”, care apare la Iași (Director fondator Cassian Maria Spiridon), numărul din toamna 2013, Marius Chelaru publică o interesantă convorbire cu Jane Reichhold, SUA, o cunoscută autoare de haikuuri. Membră a diverse societăți de haiku din America, Germania, Japonia, Jane Reichhold a fost invitată în 1998 de Împăratul și Împărăteasa Japoniei să asiste la ”Imperial New Year`s Poetry Party”, la Palatul din Tokio.

Mi-a plăcut modul în care autoarea descrie specia ”haiku” drept esență a poeziei vii, trăite:

”Cred că haiku este chiar miezul poeziei, pentru un motiv foarte precis. Un poem nu transmite mereu poezie.
Poezia se întâmplă doar când un ascultător / cititor preia cuvintele altuia și într-un proces mintal recreează un eveniment sau o viziune dincolo de experiența propriei sale vieți. În acel moment ‘Aha’, moment al înțelegeri unui haiku ori a oricărei opera scrise, este flashul poeziei.”

În finalul convorbirii, Jane Reichhold ne invită să-i vizităm website-ul:

http://www.ahapoetry.com/

Eu am găsit acolo ultima sa operă, ”A Dictionary of Haiku”.
Am ales câteva dintre poemele din secțiunea ”Autumn celest”, la care sufletul meu a vibrat.
Le-am pus in cuvinte românești, fără a mă strădui să respect reguli, ci doar lăsând să mi se închege o viziune, retrăită în ”aici și acum”, așa cum ne învață ea.

………………………………………………………………………………………………………………..

printre degete
aerul gol
al după-amiezei

*
moțăit de după-amiază
o vizită a îngerilor
cum sforăi tu

*

liniștea greierilor
printre fragmente de sunete
începe toamna

*
cer albastru
intră în umbra pomilor
vânturi sărate

*
o plimbare de vară
în umbrele muntelui
descoperirea toamnei

*
nori
stingerea luminilor
dinafara casei

*
răcoare de munte
se strecoară sub pătură
să doarmă cu mine

*

după duș
vânt rece în halatul de baie
spânzurat într-un cui

*
click de Canyon
nimic pe film
asemeni vântului rece

*
unul câte unul
nori de ploaie cad
întuneric în mare

*

înserare
ultima lumină prinsă
în lacrimi

*
întuneric
lărgirea lucrurilor
umple distanța

*

în amurg
voci cheamă
stelele

*

praf
așa fin diminețile
aer auriu

*

se mișcă ceața
ca mâinile copiilor vălurind la revedere
Duminică dimineața

*
puritate
ceață ștergerea peisajului
trecut

*

tristețe
ceața părăsește
marea

*
răget al oceanului
spălare a vaselor
cu ceață

*
zile încețoșate gri
pântece cald cu lumină filtrată
printr-o membrană

*

închiderea
carnețelului
ceață

………………………………………………………………………………………………………………..

between fingers
the empty air
of afternoon

*
afternoon nap
a visit with angels
how you snore

*
cricket silence
between scraping sounds
autumn begins

*

blue sky
coming into the tree’s shadow
salt winds

*
a summer hike
in mountain shadows
finding autumn

*
clouds
turning off the lights
outside the house

*
mountain could
getting under a blanket
to sleep with me

*
after the shower
cool wind in the bathrobe
hangs on a nail

*

canyon click
nothing on film
like the cold wind

*
one at a time
rainclouds falling
dark into the sea

*

dusk
last light caught
in tears

*
darkness
the wideness of things
fills the distance

*

at dusk
voices call out
stars

*

dust
so fine the evenings
golden air

*
fog moves
as children’s hands wave good-bye
Sunday evening

*
whiteness
fog erasing the landscape
history

*
sadness
fog leaving
the sea

*
ocean roar
washing dishes
with fog

*
gray foggy days
womb warm with light filtered
through a membrane

*

closing
the notebook
fog

Mă opresc aici, cu speranța că am trezit interesul cuiva pentru ”lumea haiku”.