Joc

Standard

hei
am iubit atât de mult
crocodilul Croco broasca Țest
încât au încetat să fie
doar forme jucăușe
de pluș

noaptea ei sporovăie
despre muzica apelor
despre pruncii lor
eu ațipesc undeva
la marginea șoaptelor

ziua îi culc în patul meu
doarme cu ei și Croco Cel Mic

camera are pereți roz somon covor albastru
picotind sub soare
nu m-ar mira să devină
o mare

.

images (2)

Puterea celor slabi. Doar marginalii, dar ce marginalii!

Standard

Am pe aici niște poze ”drăguțe”. Plăntuțe oarecare. Neimportante.
În lumea grădinilor, netrebuincioase marginalii.
Tare frumoase în felul lor, dacă îți pierzi vremea dându-le atenție.

Și mintea mea de Marginalie își amintește de niște povești ale lui Serge Moscovici despre forța de impact – la distanță temporală – a opiniilor marginalilor / minoritarilor dintr-un grup asupra celorlalți membri.

Mulțumesc soțului meu pentru aceste imagini. Dați clik pe ele, să le puteți vedea mai bine! Au nevoie de Atenție. Fotograful a făcut ce a putut. Ochiul privitorului face restul:

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

???????????????????????????????

Iar pentru la bonne bouche, niște semi-marginalii:

??????????????????????

Lucrurile simple care vindecă. Pagina IV din Hexagon.

Standard

images

*

Sunt aici, în Hexagonia. La mine acasă. În singurătatea mea încărcată de lumină. Stau cu fața spre Sud, mi-am rotit camera spre sud. Meditez asupra Poeziei. Să fie Poezia zbucium sufletesc pus în vorbe sfredelitoare? Să fie Ea o traducere mai mult ori mai puțin izbutită a stărilor onirice revelatoare? Să fie o înșiruire de stimuli sexuali provocatori? Să fie un jurnal cotidian, o frumoasă relatare a întâmplărilor din lumea orizontală? Să fie joc pur și bucurie verbală? Îngrămădire de metafore sclipitoare? Să fie o sofisticată căutare a stărilor insolite traduse în expresii neobișnuite? Toate acestea să fie? Să fie o altfel de religie ori o altfel de filosofie?

Pentru mine, ea poate fi o clipă infinită de liniște și de armonie, pusă în cuvinte simple, vindecătoare.

Am trăit un Miracol ”mic” (dar pentru mine la fel de important ca un Miracol ”mare”, privit dintr-o meta-perspectivă și o meta-lume). A venit in contul meu FB un Poet. Unul pe gustul sufletului meu. Un Trăitor și un Vindecător. Îi mulțumesc. Am adus aici și savurez câteva dintre poemele sale:

”sura1
se încarcă memoria
se încarcă până la ultimul mormânt
la niciun nume nu mai răspunde copacul
o serenadă aurie scoate umbrele
din ascunzişurile lor
apa îşi urmează cursul neinteresată
de nicio privire
o piatră îmi mângâie senzual linia vieţii
ghemuindu-se în palmă
în timp ce îmi cade din ochi un dumnezeu
sărat şi incolor cât o lacrimă…

sura4

repetaţi după mine
mulţumim pietrelor pentru tăcerea lor
zidurilor pentru răbdarea lor
mulţumim peşterii
pentru nedezvăluirea secretului
nici măcar acelui palmier bătrân
deşi îşi trimite roadele apoase
în fiecare an
în atâtea guri însetate
mulţumim bradului pentru verdele său
himenului
pântecului pentru sângele lor
mulţumim mormântului
mormântului
mormântului
pentru căldura întunericului său
mulţumim
neantului
neantului
neantului pentru lumina sa
amen amen amen
iar acum strângeţi palmele
strângeţi-le bine şi faceţi linişte
linişte vă rog
numaidecât va vorbi zăpada…

sura6

nu nu-mi pasă de umbra ta
nici nu am vreun motiv bine întemeiat
să-ţi ţin minte numele
tu păstor al ruginii şi al luciului
modulează-ţi sunetele
pendulează între morţile tale de glorie
eu mă voi roti în tăcere
în cercurile mele de apă
până la însetare
apoi le voi bea unul câte unul
şi mă voi evapora
mângâiat de palma mamei
până când devin un nor nemărginit
de veşmântul căruia
se vor ţine ca nişte prunci abandonaţi
toate lacrimile lumii…

sura rănii2

într-un strigăt de apă am pășit
pe urmele roșii ale tălpilor
se legăna lumina lunii
iar în memorie înmugureau
tot felul de copaci
ce aveau chipuri de copii
verdele lor era atât de curat
și de lucios
neatins de nimeni încă
nici de sarea
care îmi mângâia că o mamă pielea
nici de nisipul deșertului
care își scotea capul
din când în când din rana mea
cu o poftă nemarginită
de a-i atinge măcar o dată ecoul..

Umbra

de câţiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculţ
în curtea casei
la ora trei după miezul nopţii
îi pipăi zidurile
de parcă aş bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povesteşte tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeaşi oră când a fost plantat
în casă nu era nimic verde pe atunci
în afară de el şi de ochii mamei
îşi aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toţi copacii din jur
aşa îmi povesteşte palmierul până ce răsare
soarele
iar când încep să aţipesc
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde şi cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe…

sura pietrei

domol calc
să nu-mi strivească tălpile vreo piatră
îndiferent cât de mică ar fi ea
oricare dintre ele
e un posibil mesager
către sticlele prăfuite
ale unei ferestre sfânte…
apa trupului clipocind
își trece palma
peste creștetul acelei stânci singuratice
în timp ce încep toți copacii săi dezgoliți
să latre în cor privind în toate direcțiile…

Djamal MAHMOUD”

https://www.facebook.com/profile.php?id=100005552743803

MULȚUMESC!

Bijutierul din podul casei. Vorbele, o materie spirituală de modelat. Poetul Valeriu Mircea Popa.

Standard

Dedic acest topic prietenului meu Mircea, poet și bijutier. Nu-i place internetul. Dar cand am proiectat acest blog, mi-a spus: daca aș scrie în virtual, mi-ar plăcea să scriu pe un blog cu acest nume. Imi permit așadar să reproduc aici prezentarea pe care și-o face el insuși, pe coperta ultimei sale cărți:
”În viața de acum am fost (și poate încă mai sunt) golan, student, muzician (chitară clasică și instrumentul indian numit sitar), textier, fumător, afemeiat, băutor de vodcă, culturist, defectolog, logoped și psihoterapeut în școli speciale, practicant de karate, contrabandist, marochiner, poet, îngrijitor de bătrâni într-un Altenheim din Germania, tată, creștin gnostic, lector universitar, doctor în psihologia artei, tâmplar, designer de bijuterii, gravor, bijutier.

De o vreme încoace am impresia că sunt un nimeni.

Nu vreau să știu ce am fost în viețile anterioare.”

Aduc cu mult drag aici și câteva poeme din ultima sa carte, ”Cercul de camfor”.

*
un pătrat în mijlocul cercului

am pierdut un bănuț
găurit

venise din China
și nu valora cine știe ce
însă vara
pe căldurile alea mari
puteam să mă ascund
în pătratul de umbră din mijloc
chiar mă rostogoleam
printre tălpile trecătorilor
până departe
dincolo de al nouălea semafor
începea iarba
dintre văzduhuri

*
oricine poate să șterpelească
un graffiti

nu aparține nimănui

totul e să decupezi cât mai repede
tencuiala
și aerul din preajmă
împreună cu amprentele
primilor trei
sau patru
câini vagabonzi

*

schimbarea numelui

mare harababură în podul ăsta
uite și un caiet tip I cu linii
oblice pe copertă scrisul mamei
Mircea Popa Clasa I B
apoi undeva spre
sfârșit chiar scrisul subsemnatului
”atunci când voi crește mare mă fac
bijutier și geniu și o să mă cheme
Gondi”
ca să vedeți și dumneavoastră
ce poate visa un copil și acum
eu om serios cu preocupări deosebite
chiar privit cu oareșce respect de cetățenii
mahalalei va trebui să le duc
pe toate la bun sfârșit între noi
fie vorba nu sună tocmai rău
numele ăsta Gondi ca un gong
de alamă ce vibrează prelung atunci
când atinge scăfârlia domnului
Dali cu mustățile alea obraznice
răsucind aerul
până la sânge

*
apoi tacere
cât vezi
cu
ochii
numai
câmpuri de căpșuni
pe
vârful
unui ac

Un link care trimite la o înregistrare de la lansarea volumului:

Mai demult, o femeie sărmană, care nu-și putea permite serviciile unui psihoterapeut, îmi spunea: ”Cel mai greu e că nu găsești un umăr pe care să plângi”.

Prietenul meu Mircea, fie că este Cineva, fie că este nimeni, deține un valoros umăr pe care poți plânge.
Mulțumesc, Prietene!

Poeții pot salva Lumea? Aceasta e Întrebarea!

Standard

(Inaugurez categoria prietenii mei).

Un prieten plecat de ceva ani, poetul Cezar Baltag, spunea într-un interviu pentru Revista de Istorie și Teorie Literară:

”Scriu, aşadar, ca să mă salvez pe mine însumi şi – ierată fie-mi hiperbola – ca să încerc să salvez lumea. Dacă poeţii ar înceta să mai scrie, încrederea în Existenţă s-ar scurge şi Infernul ar fi aprope”.

Eu cred și azi că poeții contribuie la ținerea Lumii ”în balamale”.

Aduc aici ceea ce am scris cândva despre vocația sacrului pe care o are acest poet. Spun ”o are” pentru că el n-a murit pentru mine. Eu simt ca foarte fragilă și permeabilă granița dintre lumi.

Așadar, iată textul meu de atunci, valabil  pentru mine și acum:

***

Cezar Baltag face parte dintre acei oameni cu vocaţie religioasă care tânjesc să prindă sensul întregului şi a căror biografie transpusă în operă se poate citi ca o experienţă a sacrului.

Personalizată, paradigma lui Isus îi ordonează poetului întâmplările vieţii. Oferindu-se pe sine ca jertfă zeiţei htoniene, el îşi vede gestul transfigurat în sacrificiu cristic: „Roagă-te, iarbă, / pentru ca jertfa ta şi a mea / să placă Nemuritoarei […] şi deodată am văzut un câmp deschis / şi în ele eu eram mielul acestei lumi păscând o iarbă dumnezeiască / şi apropiindu-mă mai mult, tot mai mult / de masa tăcerii.” (Primăvara, în vol. ”Euridice şi umbra”). Gestul împărţirii pâinii între prieteni, act prin care oferi, reiterat cu gândul la cei plecaţi din această lume, îl salvează din curgerea orizontală a timpului: „Nu mai e nimeni aici / să te poată urma / nu mai e nimeni / să te poată privi / nu mai e nimeni / să poată măcar / să te vândă / Şi totuşi inima lumii / e-acum / un foc nesfârşit care cântă / întoarcerea în tine a tuturor / intrarea tuturor în lumină.” (The last supper, în vol. ”Euridice şi umbra”).

Femeia iubită reinstaurează spiritul în lumea poetului şi îl renaşte îndumnezeit, existenţa ei constituindu-se după exemplul celei care a  acceptat destinul de a-l naşte pe Dumnezeu-omul: „Te voi naşte, mi-ai zis / dacă voi da greş / mă ofer zeilor / să fiu arsă de vie… / Şi deodată / îmi aprinde inima / ultima ta lacrimă / aidoma sângelui aceluia / care a murit să-mi spună / că nu Dumnezeu a creat Răul […] / Şi plâng / şi mă trezesc / ca dintr-un vis al materiei / care şi-a uitat pentru o lungă vreme / spiritul” (Naştere, în vol. ”Euridice şi umbra”). Oedip, omul limitat de soartă, condamnat la păcat şi la orbire, se eliberează prin combustie purificatoare, la fel cum Isus – noul Adam – îl purifică prin jertfa sa pe Adam cel apăsat de păcatul originar. Modelul cristic transcende cerurile, limitările muritorilor şi zeilor: „Desculţ merg prin praful de care se tem / muritorii şi zeii / […] La capătul orb al potecii de jar / aud o grădină / în ea voi să intru, să fiu tânăr iar / în cerc de lumină” (Oedip, în vol. ”Dialog la mal”). Heracliteanul Cezar Baltag proiectează pe râul lumii, la nivelul intermediar marcat de simbolurile păsării şi şarpelui, taina Dumnezeului-om venit să ne lumineze şi să ne lase semne: „o pasăre / cu toate zborurile în sine / o iarnă / cu toate ninsorile într-un om / un deal / cu toţi arborii într-un şarpe / un om / cu cămaşa în râu / luminând” (Taină, în vol. ”Dialog la mal”).

Artiştii au harul comunicării. O formă de manifestare a acestuia este ascultarea tuturor vocilor interioare. Cineva din Cezar Baltag simte gnostic: „Ea este falcăra care vrea să-şi salveze sufletul / din adânca peşteră / în care e închis” (Dansatoarea, în vol. ”Euridice şi umbra”); „sufletul va pleca / din temniţa sordidă / a trupului” (Somaseme, în vol ”Euridice şi umbra”). Imaginea lui Dumnezeu este văzută pălind în creaţia Sa: „un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte / necroza paradisului din el” (Monada, în vol. ”Poeme”). O voce a lumii tehnologizate, în derută, îl interpelează „amical” pe Creator: „Pa Doamne. Ne vedem în celălalt / în celălalt eon / dacă mai vine vreunul. / Pa. / Lumea e în vacanţă. / Lumea a fost. / Ceva a fost în tot cazul.” (Hotel, în vol. ”Dialog la mal”). Prin moartea soţiei sale, poetul a cunoscut faţa teribilă a sacrului şi îndoiala. Drama personală se absoarbe în mitul Orfeu-Euridice, iar Dumnezeu este „somat” de către poet să coboare în Infern pentru a susţine măreţia Cerului: „De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne / măcar c-o înviere tot le erai dator […] / Mă-ntreb de-a ta lumină sângele meu străin e? / Străină e tristeţea cu care azi te strig? / Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: / dacă ne pierzi în noapte în cer se face frig.” (Ad Inferos, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu sensibilitate mistică simte Cezar Baltag legătura de în-fiinţare dintre Dumnezeu şi om: „Oare trecerea noastră un fum e? / Te implor luminează şi fii. / Peste-o clipă se-ntunecă-n lume / şi eu nu te pot Doamne trezi…” Dumnezeu şi omul sunt una, şi totuşi, „partea” lui Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât acest întreg, iar drumul credinţei un fel mai înalt de infinit: „Te chem când toate vorbele mă dor / Pe limba mea ca într-un pat de iască / Vocala nerostită-n care mor / Stă neclintită gata să te nască / […] Iar dacă noaptea tot va fi să cadă / Fă altu-n locu-mi care să te vadă” (Eram arşiţa ta la amiază, în vol. ”Dialog la mal”) Timpul circular, infinitul rău, capcana pregătită să prindă omul aflător într-o clipă de necredinţă, se opune timpului vertical şi sacru: „Azi plini-voi în lacrimi porunca, povara: / să mori, să te naşti, să învii, să  învingi. / Îţi spui: am ajuns. Şi iată, se topeşte cum ceara / malul de cum îl atingi. / La un fir de vedere, la un pas de orbire / ţărmul începe să plece, recad în şuvoi; / umbra et pulvis sumus, iubire. / Lumina se surpă hohotind peste noi.” (Umbra et pulvis, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu ameninţarea acestui timp circular s-a luptata poetul, urcând ca pe o scară a lu Iacob, din încercare a vieţii în încercare: „Mai alb cu o oboseală / mai treaz / cu un urcuş / mai aproape, de punctul alfa / cu o noapte de insomnie / tot mai departe de linişte / tot mai aproape de ea / izbind năprasnic cu inima / dintr-o oboseală într-alta” (Dimineaţă, vol. ”Dialog la mal”). În tradiţia creştină ezoterică, inima este locul de întâlnire a omului cu – şi de întemeiere a omului prin  Isus. În viziunea poetului, Dumnezeu interior care, trans-figurare a Meşterului Manole, îl constituie pe om ca edificiu al sacrului, îl rezideşte pentru dialogul cu Dumnezeu – Tatăl prin jertfa şi iubirea Sa: „Trec zidari pe cereştile schelete / şi îngeri cu faţa amară / parcă suie pe oasele mele, / pe coastele mele coboară. / Poate-n trup e închisă vecia /şi-ngroparea luminii în trup e / ritualul legând temelia / bolţii mele să nu se mai surpe. / La-ntâlnirea de lumi paralele / pe dealul cu zodii târzii / e un du-te-vino de stele / ca-naintea unei epifanii” (Pe deal, în vol. ”Dialog la mal”).

Personalitate complexă: discipol al lui Mircea Eliade – cum îi plăcea să se numească, fiu al unui preot fugit călare din Basarabia, iniţiator în probleme de religie pentru grupul de prieteni din jurul poetului Nichita Stănescu, cunoscător şi iubitor de folclor ţigănesc, deprins cu moartea altora (sub vegherea sa i s-au stins întâi fratele, apoi soţia) ori cu ameninţarea propriei morţi (a suferit o operaţie grea), capabil de fină ironie şi autoironie, cuprins de transe mistice în singurătatea biroului său, Cezar Baltag a avut parte de clipe în care – prin ochelarii săi aburiţi pentru formele cotidianului – a zărit Lumina. A mărturisit aceste revelaţii în câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale. În Călătorul (din vol. ”Dialog la mal”), cel  care primeşte iluminarea o plăteşte cu suferinţă asumată: „Una câte una / Călătorul îşi smulge din trup / zilele orbitoare / ca nişte făclii ce numai / de la rănile sale adânci / se pot aprinde / şi le împlântă la marginea drumului său / […] vulnerant omnes, ultima necat – toate rănesc, ultima răpune, / dar câtă lumină!” Celor care învaţă să-şi deschidă ochii Spiritului, Cerul li se arată într-o străfulgerare: „ca şi cum / toţi orbii ar vedea / ca şi cum / n-am mai bea întuneric / ca şi cum / am auzi numai alb / ca şi cum / lumea ar fi un fulger / ca şi cum / în cerul gurii ar străluci soarele / ca şi cum / lumina, lumina, lumina…” (Sicut in coelo, în vol. ”Dialog la mal”).

***

Azi, in loc de concluzie:

Mulțumesc, Cezar Baltag.